Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 25.
Paternitatea lui Dumnezeu
izvor al speranței noastre

miercuri, 7 iunie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Exista ceva fascinant în rugăciunea lui Isus, atât de fascinant încât într-o zi discipolii săi au cerut să fie introduși în ea. Episodul se găsește în Evanghelia lui Luca, pe între evangheliști este acela care a documentat cel mai mult misterul lui Cristos „rugător”: Domnul se ruga. Discipolii lui Isus sunt uimiți de faptul că EL, în special dimineața și seara, se retrage în singurătate și se „cufundă” în rugăciune. Și pentru aceasta, într-o zi, îi cer să-i învețe și pe ei să se roage (cf. Lc 11,1).

Atunci transmite Isus aceea care a devenit rugăciunea creștină prin excelență: „Tatăl nostru”. Pentru adevăr, Luca, față de Matei, ne redă rugăciunea lui Isus într-o formă un pic prescurtată, care începe cu invocația simplă: „Tată” (v. 2).

Tot misterul rugăciunii creștine se rezumă aici, în acest cuvânt: a avea curajul de a-l numi pe Dumnezeu cu numele de Tată. Asta afirmă și liturgia când, invitându-ne la recitarea comunitară a rugăciunii lui Isus, folosește expresia „îndrăznim a spune”.

De fapt, a-l numi pe Dumnezeu cu numele de „Tată” nu este deloc un fapt sigur. Am fi determinați să folosim titluri mai înalte, care ni se par mai respectuoase ale transcendenței sale. În schimb, a-l invoca drept „Tată” ne pune într-o relație de confidență cu El, ca un copil care se adresează tatălui său, știind că este iubit și îngrijit de el. Aceasta este marea revoluție pe care creștinismul o imprimă în psihologia religioasă a omului. Misterul lui Dumnezeu, care mereu ne fascinează și ne face să ne simțim mici, însă nu mai provoacă frică, nu ne strivește, nu ne neliniștește. Aceasta este o revoluție greu de primit în sufletul nostru uman; așa încât e adevărat că până și în relatările Învierii se spune că femeile, după ce au văzut mormântul gol și pe înger, „au fugit […], căci tremurau de spaimă și de uimire” (Mc 16,8). Dar Isus ne revelează că Dumnezeu este Tată bun și ne spune: „Nu vă fie frică!”.

Să ne gândim la parabola tatălui milostiv (cf. Lc 15,11-32). Isus povestește despre un tată care știe să fie numai iubire pentru fiii săi. Un tată care nu-l pedepsește pe fiu pentru aroganța sa și care este capabil chiar să-i încredințeze partea sa de moștenire și să-l lase să plece de acasă. Dumnezeu este Tată, spune Isus, dar nu în maniera umană, pentru că nu există niciun tată în această lume care s-ar comporta ca protagonistul din această parabolă. Dumnezeu este Tată în maniera sa: bun, lipsit de apărare în fața liberului arbitru al omului, capabil numai să conjuge verbul „a iubi”. Când fiul rebel, după ce a risipit totul, se întoarce în sfârșit la casa natală, acel tată nu aplică criterii de dreptate umană, ci simte înainte de toate nevoia de a ierta, și cu îmbrățișarea sa îl face pe fiu să înțeleagă că în tot acel lung timp de absență i-a lipsit, i-a lipsit cu durere iubirii sale de tată.

Ce mister insondabil este un Dumnezeu care nutrește acest tip de iubire față de fiii săi!

Probabil că pentru acest motiv, evocând centrul misterului creștin, apostolul Paul nu vrea să traducă în greacă un cuvânt pe care Isus, în aramaică, îl rostea „abbá”. De două ori sfântul Paul, în epistolarul său (cf. Rom 8,15; Gal 4,6), atinge această temă, și de două ori lasă acel cuvânt netradus, în aceeași formă în care a apărut pe buzele lui Isus, „abbá”, un termen și mai intim față de „tată”, și pe care cineva îl traduce „tăticule”.

Iubiți frați și surori, nu suntem niciodată singuri. Putem să fim departe, ostili, am putea chiar să ne declarăm „fără Dumnezeu”. Însă Evanghelia lui Isus Cristos ne revelează că Dumnezeu nu poate să stea fără noi, și acesta este un mare mister! Dumnezeu nu poate fi Dumnezeu fără om: mare mister este acesta! Și această certitudine este izvorul speranței noastre, pe care-l găsim păstrat în toate invocațiile din Tatăl nostru. Când avem nevoie de ajutor, Isus nu ne spune să ne resemnăm și să ne închidem în noi înșine, ci să ne adresăm Tatălui și să-i cerem Lui cu încredere. Toate necesitățile noastre, de la cele mai evidente și zilnice, cum sunt hrana, sănătatea, munca, până la aceea de a fi iertați și susținuți în ispite, nu sunt oglinda singurătății noastre: există în schimb un Tată care mereu ne privește cu iubire și care cu siguranță nu ne abandonează.

Acum vă fac o propunere: fiecare dintre noi are atâtea probleme și atâtea necesități. Să ne gândim un pic, în tăcere, la aceste probleme și la aceste necesități. Să ne gândim și la Tatăl, la Tatăl nostru, care nu poate să stea fără noi și care în acest moment ne privește. Și toți împreună, cu încredere și speranță, să ne rugăm: „Tatăl nostru, care ești în ceruri…”.

Mulțumesc!

* * *

APEL

Mâine, la ora 13.00, se reînnoiește în diferite țări inițiativa „Un minut pentru pace”, adică un mic moment de rugăciune în amintirea întâlnirii din Vatican între mine, regretatul președinte israelian Peres și președintele palestinian Abbas. În timpul nostru este atâta nevoie de a ne ruga – creștini, evrei și musulmani – pentru pace.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 07.06.2017
Publicarea pe acest sit: 07.06.2017
Etichete: ,

Comments are closed