Audienţa generală de miercuri

Petru, piatra pe care Cristos a fondat Biserica
miercuri, 7 iunie 2006

Dragi frați și surori,

Reluăm catehezele săptămânale pe care le-am început în această primăvară. În ultima, de acum cincisprezece zile, am vorbit despre Petru ca primul dintre apostoli; dorim să ne întoarcem astăzi încă odată asupra acestei mari și importante figuri a Bisericii. Evanghelistul Ioan, relatând prima întâlnire a lui Isus cu Simon, fratele lui Andrei, notează un fapt unic: „Privindu-l, Isus i-a zis: Tu ești Simon, fiul lui Ioan; tu te vei chema Chefa, – care înseamnă Petru” (Ioan 1,42). Isus nu obișnuia să schimbe numele discipolilor Săi. Dacă face excepție apelativul „fiii tunetului”, adresat într-o împrejurare precisă fiilor lui Zebedeu (cf Marcu 3,17), acesta nu a mai fost folosit în continuare, El nu a mai atribuit un nou nume nici unui alt apostol al Său. A făcut-o în schimb cu Simon, numindu-l Chefa, nume care a fost tradus apoi în limba greacă prin „Petros”, în limba latină prin „Petrus”. A fost tradus tocmai pentru că nu era doar un nume, ci un „mandat” pe care Petru l-a primit în acel mod de la Cristos. Noul nume, Petru, va apare de mai multe ori în Evanghelii și în final va înlocui numele originar, Simon.

Acest fapt dobândește o importanță particulară dacă ținem cont că, în Vechiul Testament, schimbarea numelui preceda în general încredințarea unei misiuni (cf Geneză 17,5;32,28 s.u.). De fapt, dorința lui Cristos de a atribui lui Petru o misiune specială în cadrul Colegiului apostolic reiese din numeroase indicii: la Cafarnaum, Învățătorul este găzduit în casa lui Petru (Marcu 1,29); când mulțimea se înghesuie pe malul lacului Genezaret, dintre cele două bărci care erau acolo, Isus o alege pe cea a lui Simon (Luca 5,3); când în anumite împrejurări speciale, Isus este însoțit doar de trei dintre discipoli, Petru este amintit mereu ca primul în grup: așa se întâmplă în cazul învierii fiicei lui Iair (cf Marcu 5,37; Luca 8,51); la schimbarea la față (cf Marcu 9,2; Matei 17,1; Luca 9,28), și în sfârșit în timpul agoniei din Grădina Măslinilor (cf Marcu 14,33; Matei 16,37). De asemenea: lui Petru i se adresează cei care strângeau taxa pentru templu, iar Isus o plătește doar pentru Petru și pentru Sine (cf Matei 17,24-27); lui Petru Isus îi spală primul picioarele la Cina de Taină (cf Ioan 13,6) și numai pentru el se roagă pentru a nu-i scădea credința, pentru ca apoi să îi întărească în credință pe ceilalți apostoli (cf Luca 22,30-31).

Petru însuși este, de altfel, conștient această poziție particulară a sa: el este cel care, adesea, și în numele celorlalți, vorbește cerând explicarea unei parabole dificile (Matei 15,15), sau sensul exact al vreo unei porunci (Matei 18,21), sau promisiunea vreunei recompense (Matei 19,27). În particular, el este cel care rezolvă diferitele situații delicate, intervenind în numele tuturor. Astfel, când Isus, îndurerat din cauza neînțelegerii din partea mulțimii după discursul despre „pâinea vieții”, întreabă: „Vreți să plecați și voi?”, răspunsul lui Petru este clar: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (cf Ioan 6,67-69). La fel de hotărâtă este mărturisirea de credință pe care, din nou în numele celor doisprezece, Petru o face în părțile Cezareei lui Filip. Lui Isus care întreabă: „Dar voi, cine spuneți că sunt?”, Petru îi răspunde: „Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Matei 16,15-16). Răspunzându-i, Isus rostește atunci declarația solemnă care definește, odată pentru totdeauna, rolul lui Petru în Biserică: „Și eu îți zic: tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea… Ție îți voi da cheile împărăției cerurilor: ceea ce vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, iar ceea ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri (Matei 16,18-19). Cele trei metafore la care apelează Isus sunt ele în sine foarte clare: Petru va fi temelia din piatră pe care se va construi edificiul Bisericii; el va avea cheile Împărăției cerurilor pentru a închide și a deschide cui va considera de cuviință; în sfârșit el va putea lega sau dezlega, în sensul că va putea stabili sau interzice ceea ce va considera necesar pentru viața Bisericii, care este și rămâne a lui Cristos. Întotdeauna este Biserica lui Cristos și nu a lui Petru. Astfel este descris cu imagini de o evidență plastică ceea ce reflecția succesivă va defini cu termenul de „primatul jurisdicției”.

Această poziție de superioritate pe care Isus a dorit să i-o confere lui Petru o întâlnim și după înviere: Isus le încredințează femeilor misiunea de a duce vestea învierii lui Petru, în mod distinct față de ceilalți apostoli (cf Marcu 16,7); la el și la Ioan aleargă Magdalena pentru a-i informa despre piatra răsturnată de la intrarea în mormânt (cf Ioan 20,2), iar Ioan îl va lăsa pe el să intre când cei doi ajung în fața mormântului gol (cf Ioan 20, 4-6). Petru va fi apoi, între apostoli, primul martor al unei apariții a celui Înviat (cf Luca 24,34; 1Corinteni 15,5). Acesta rolul al său, subliniat cu hotărâre (cf Ioan 20,3-10), marchează continuitatea dintre superioritatea avută în grupul apostolilor și superioritatea pe care va continua să o aibă în comunitatea născută odată cu evenimentele pascale, după cum o atestă Faptele apostolilor (cf 1,15-26; 2,14-40; 3,12-26; 4,8-12; 5,1-11.29; 8,14-17; 10; s.u.). Comportamentul său este considerat atât de hotărâtor, încât este în centrul observațiilor și chiar și al criticilor (cf Fapte 11,1-18; Galateni 2,11-14). În cadrul Conciliului din Ierusalim, Petru o funcție de conducere (cf Fapte 15 și Galateni 2,1-10), și tocmai pentru că este mărturisitorul credinței autentice, Paul însuși va recunoaște în el un rol de întâietate (cf 1Corinteni 15,5; Galateni 1,18; 2,7 etc.). Mai apoi, faptul că mai multe texte cheie referitoare Petru pot fi încadrate în contextul Cinei celei de Taină, la care Cristos îi încredințează lui Petru slujirea de a-i întări pe frați (cf Luca 22,31 s.), arată cum Biserica, născută din memorialul pascal celebrat în Euharistie, are în slujirea încredințată lui Petru unul dintre elementele ei constitutive.

Această încadrare a Primatului lui Petru în Ultima Cină, în momentul instituirii Euharistiei, Paștele Domnului, indică și sensul ultim al acestui Primat: Petru, pentru toate timpurile, trebuie să fie custodele comuniunii cu Cristos; trebuie să călăuzească la comuniunea cu Cristos; trebuie să aibă grijă ca mreaja să nu se rupă și să poată astfel susține comuniunea universală. Numai împreună putem fi cu Cristos, care este Domnul tuturor. Responsabilitatea lui Petru este aceea de a garanta astfel comuniunea cu Cristos, cu iubirea lui Cristos, călăuzind la împlinirea acestei iubiri în viața de fiecare zi. Să ne rugăm ca Primatul lui Petru, încredințat unor sărmane persoane umane, să poată fi mereu exercitat în acest sens originar dorit de Domnul și să poată fi astfel întotdeauna recunoscut în adevăratul său sens de frații care nu sunt încă în deplină comuniune cu noi.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Felician Tiba
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 07.06.2006
Publicarea pe acest sit: 11.06.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns