Audienţa generală de miercuri

Sfântul Paul
Cultul spiritual
miercuri, 7 ianuarie 2009

Iubiți frați și surori,

În această primă Audiență generală din anul 2009, doresc să vă adresez tuturor urări călduroase pentru noul an abia început. Să însuflețim în noi angajarea de a deschide lui Cristos mintea și inima, pentru a fi și a trăi ca adevărați prieteni ai lui. Compania lui va face în așa fel încât acest an, chiar cu dificultățile sale inevitabile, să fie un drum plin de bucurie și de pace. De fapt, numai dacă vom rămâne uniți cu Isus, anul nou va fi bun și fericit.

Angajarea de unire cu Cristos este exemplul pe care ni-l oferă și sfântul Paul. Continuând catehezele dedicate lui, ne oprim astăzi să reflectăm asupra unuia din aspectele importante ale gândirii sale, cel referitor la cultul pe care creștinii sunt chemați să-l exercite. În trecut, se îndrăgea să se vorbească de o tendință mai curând anti-cultuală a apostolului, de o „spiritualizare” a ideii de cult. Astăzi înțelegem mai bine că Paul vede în crucea lui Cristos o cotitură istorică, ce transformă și reînnoiește radical realitatea cultului. Există mai ales trei texte din Scrisoarea către Romani în care apare această nouă viziune despre cult.

1. În Rom 3,25, după ce a vorbit despre „răscumpărarea realizată de Cristos Isus”, Paul continuă cu o formulă misterioasă pentru noi și spune așa: Dumnezeu „l-a pus ca jertfă de ispășire prin credință, în sângele său”. Cu această expresie destul de stranie pentru noi – „jertfă de ispășire” – sfântul Paul face aluzie la așa-numitul „îmblânzitor” din vechiul templu, adică acoperământul arcei alianței, care era gândit ca punct de contact între Dumnezeu și om, punct al prezenței sale misterioase în lumea oamenilor. Acest „îmblânzitor”, în marea zi a reconcilierii – „Yom kippur” – era stropit cu sângele animalelor sacrificate – sânge care în mod simbolic punea în contact cu Dumnezeu păcatele din anul trecut și astfel păcatele aruncate în abisul bunătății divine erau aproape absorbite de puterea lui Dumnezeu, depășite, iertate. Viața începea din nou.

Sfântul Paul face aluzie la acest rit și spune: Acest rit era expresie a dorinței ca realmente să se poată pune toate păcatele noastre în abisul milostivirii divine și astfel să le facă să dispară. Însă cu sângele animalelor nu se realizează acest proces. Era necesar un contact mai real între păcatul uman și iubirea divină. Acest contact a avut loc în crucea lui Cristos. Cristos, Fiu adevărat al lui Dumnezeu, făcut om adevărat, a asumat în sine tot păcatul nostru. El însuși este locul de contact între mizeria umană și milostivirea divină; în inima sa se dizolvă masa tristă a răului făcut de omenire și se reînnoiește viața.

Revelând această schimbare, sfântul Paul ne spune: Prin crucea lui Cristos – actul suprem al iubirii divine devenită iubire umană – vechiul cult cu sacrificiile de animale în templul din Ierusalim s-a terminat. Acest cult simbolic, cult de dorință, este înlocuit acum de cultul real: iubirea lui Dumnezeu întrupată în Cristos și dusă la întregimea sa în moartea pe cruce. Deci aceasta nu este o spiritualizare a unui cult real, ci dimpotrivă cultul real, adevărata iubire divino-umană, înlocuiește cultul simbolic și provizoriu. Crucea lui Cristos, iubirea sa prin carne și sânge este cultul real, corespunzând realității lui Dumnezeu și a omului. Deja înainte de distrugerea externă a templului pentru Paul era templului și a cultului său s-a terminat: Paul se află aici în consonanță perfectă cu cuvintele lui Isus, care vestise sfârșitul templului și vestise un alt templu „nefăcut de oameni” – templul trupului său înviat (cf. Mc 14,58; In 2,19 și urm.). Acesta este primul text.

2. Al doilea text despre care aș vrea să vorbesc astăzi se află în primul verset din capitolul 12 al Scrisorii către Romani. L-am ascultat și-l mai repet: „Vă îndemn deci, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiți trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual”. În aceste cuvinte are loc un paradox aparent: în timp ce sacrificiul cere de regulă moartea victimei, Paul vorbește în schimb despre el în raport cu viața creștinului. Expresia „să vă oferiți trupurile voastre”, rămânând valabil conceptul ulterior de sacrificiu, capătă nuanța cultuală de „a da ca jertfă, a oferi”. Îndemnul de „a oferi trupurile” se referă la întreaga persoană; de fapt, în Rom 6,13 el invită: „oferiți-vă pe voi înșivă”. De altfel, referința explicită la dimensiunea fizică a creștinului coincide cu invitația de „a-l glorifica pe Dumnezeu în trupul vostru” (1Cor 6,20): adică e vorba de a-l cinsti pe Dumnezeu în cea mai concretă existență zilnică, formată din vizibilitate relațională și perceptibilă.

Un comportament de acest fel este calificat de către Paul ca „jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu”. Aici întâlnim întocmai cuvântul „jertfă”. În folosirea obișnuită acest termen face parte dintr-un context sacral și se folosește pentru a desemna sugrumarea unui animal, din care o parte poate să fie arsă în cinstea zeilor și o altă parte să fie consumată de ofertanți într-un ospăț. Paul îl aplică în schimb la viața creștinului. De fapt, el califică o astfel de jertfă folosindu-se de trei adjective. Primul – „vie” – exprimă o vitalitate. Al doilea – „sfântă” amintește de ideea paulină despre o sfințenie legată nu de locuri sau de obiecte, ci de însăși persoana creștinilor. Al treilea – „plăcută lui Dumnezeu” – amintește probabil de frecventa expresie biblică a jertfei „cu mireasmă plăcută” (cf. Lev 1,13-17; 23,18; 26,31; etc.).

Imediat după aceea, Paul definește astfel acest nou mod de a trăi: acesta este „cultul vostru spiritual”. Comentatorii textului știu bine că expresia greacă t?n logik?n latreían nu se traduce ușor. Biblia latină traduce: rationabile obsequium. Același cuvânt rationabile apare în prima rugăciune euharistică, Canonul Roman: în el ne rugăm ca Dumnezeu să primească această ofrandă ca „rationabile„. Obișnuita traducere română „cult spiritual” nu reflectă toate nuanțele textului grec (și nici ale celui latin). În orice caz, nu e vorba de un cult mai puțin real, sau chiar numai metaforic, ci de un cult mai concret și realist – un cult în care omul însuși în totalitatea sa de ființă înzestrată cu rațiune, devine adorație, glorificare a lui Dumnezeu cel viu.

Această formulă paulină, care revine apoi în rugăciunea euharistică romană, este rodul unei lungi dezvoltări a experienței religioase în secolele dinainte de Cristos. În această experiență se întâlnesc dezvoltări teologice din Vechiul Testament și curente din gândirea greacă. Aș vrea să arăt măcar câteva elemente ale acestei dezvoltări. Profeții și mulți psalmi critică puternic jertfele sângeroase de la templu. De exemplu, spune Ps 50 (49), în care Dumnezeu este cel care vorbește: „Dacă mi-ar fi foame, nu ți-aș spune ție, căci lumea, cu tot ce este în ea, mie îmi aparține. Mănânc eu oare carne de tauri și beau eu oare sângele țapilor? Oferă-i lui Dumnezeu jertfă de laudă…” (v. 12-14). În același sens spune psalmul următor, 51 (50): „Pentru că jertfele nu-ți sunt plăcute și, chiar dacă ți-aș aduce, arderile de tot nu te-ar mulțumi. Jertfa mea, Dumnezeule, este duhul smerit, inima căită și smerită, Dumnezeule, n-o disprețui” (v. 18 și urm.). În Cartea lui Daniel, în timpul noii distrugeri a templului din partea regimului elenist (secolul al II-lea î.C.) găsim un nou text în aceeași direcție. În mijlocul focului – adică al persecuției, al suferinței – Azaria se roagă astfel: „Acum nu mai avem nici principe, nici conducător, nici profet, nici ardere de tot, nici jertfă, nici ofrandă, nici tămâie, nici loc pentru a-ți aduce primele roade și a afla milostivire. Fă să fim primiți cu inimă căită și cu spirit umilit, ca arderi de tot de oi și de tauri… Așa să fie astăzi jertfa noastră în fața ta și să-ți fie plăcută…” (Dan 3,38 și urm.). În distrugerea sanctuarului și a cultului, în această situație de privare de orice semn al prezenței lui Dumnezeu, credinciosul oferă ca adevărată ardere de tot inima căită – dorința sa de Dumnezeu.

Vedem o dezvoltare importantă, frumoasă, dar cu un pericol. Există o spiritualizare, o moralizare a cultului: cultul devine numai ceva al inimii, al spiritului. Însă lipsește trupul, lipsește comunitatea. Astfel se înțelege de exemplu că Ps 52 și Cartea lui Daniel, în pofida criticării cultului, doresc întoarcerea la timpul sacrificiilor. Dar e vorba de un timp reînnoit, un sacrificiu reînnoit, într-o sinteză care încă nu era previzibilă, care încă nu se putea gândi.

Să ne întoarcem la sfântul Paul. El este moștenitorul acestor dezvoltări, al dorinței după adevăratul cult, în care omul însuși devine glorie a lui Dumnezeu, adorație vie cu toată ființa sa. În acest sens el le spune romanilor: „Să vă oferiți trupurile voastre ca jertfă vie…: acesta este cultul vostru spiritual” (Rom 12,1). Paul repetă astfel ceea ce indicase deja în capitolul 3: timpul sacrificiilor de animale, sacrificii de înlocuire, s-a terminat. A venit timpul cultului adevărat. Dar aici există și pericolul unei înțelegeri greșite: s-ar putea interpreta cu ușurință acest nou cult într-un sens moralist: oferind viața noastră noi facem adevăratul cult. În acest mod cultul cu animale ar fi înlocuit de moralism: omul însuși ar face totul de la sine cu efortul său moral. Și acest lucru cu siguranță nu era intenția sfântului Paul. Dar rămâne problema: Cum trebuie deci să interpretăm acest „cult spiritual, rațional?”. Paul presupune mereu că noi am devenit „una în Cristos Isus” (Gal 3,28), că am murit în botez (cf. Rom 1) și trăim acum cu Cristos, prin Cristos, în Cristos. În această unire – și numai așa – putem să devenim în el și cu el „jertfă vie”, să oferim „cultul adevărat”. Animalele sacrificate ar fi trebuit să-l înlocuiască pe om, dăruirea de sine a omului, și nu puteau. Isus Cristos, în dăruirea sa Tatălui și nouă, nu este o înlocuire, ci poartă realmente în sine ființa umană, păcatele noastre și dorința noastră; ne reprezintă realmente, ne asumă în el. În comuniunea cu Cristos, realizată în credință și în sacramente, devenim, în pofida tuturor neajunsurilor noastre, jertfă vie: se realizează „cultul adevărat”.

Această sinteză se află la capătul Canonului Roman în care ne rugăm ca această ofrandă să devină „rationabile” – ca să se realizeze cultul spiritual. Biserica știe că în preasfânta Euharistie autodăruirea lui Cristos, sacrificiul său adevărat devine prezent. Însă Biserica se roagă pentru ca acea comunitate care celebrează să fie realmente unită cu Cristos, să fie transformată; se roagă pentru ca noi înșine să devenim ceea ce nu putem să fim cu forțele noastre: ofrandă „rationabile” care-i place lui Dumnezeu. Astfel rugăciunea euharistică interpretează în mod corect cuvintele sfântului Paul. Sfântul Augustin a clarificat toate acestea în mod minunat în a 10-a carte din Cetatea lui Dumnezeu. Citez numai două fraze: „Acesta este sacrificiul creștinilor: deși suntem mulți, suntem un singur trup în Cristos”… „Toată comunitatea (civitas) răscumpărată, adică adunarea și societatea sfinților, este oferită lui Dumnezeu prin intermediul Marelui Preot care s-a dăruit pe sine însuși” (10,6: CCL 47, 27 și urm.).

3. La sfârșit încă un cuvânt foarte scurt despre al treilea text din Scrisoarea către Romani referitor la noul cult. Sfântul Paul spune astfel în capitolul 15: „Puterea harului care mi-a fost dat de Dumnezeu ca să fiu slujitor al lui Cristos Isus între națiunile păgâne, consacrat să predic (herurgein) evanghelia lui Dumnezeu, pentru ca națiunile păgâne să devină o jertfă plăcută, sfințită în Duhul Sfânt” (15,15 și urm.). Aș vrea să subliniez numai două aspecte ale acestui text minunat și cât privește terminologia unică în scrisorile pauline. Înainte de toate, sfântul Paul interpretează acțiunea sa misionară printre popoarele lumii pentru a construi Biserica universală ca acțiune sacerdotală. A vesti evanghelia pentru a uni popoarele în comuniunea lui Cristos înviat este o acțiune „sacerdotală”. Apostolul evangheliei este un adevărat preot, face ceea ce este centrul preoției: pregătește adevăratul sacrificiu. Și apoi al doilea aspect: ținta acțiunii misionare este – așa putem spune – liturgia cosmică: popoarele unite în Cristos, lumea, să devină ca atare glorie a lui Dumnezeu, „jertfă plăcută, sfințită în Duhul Sfânt”. Aici apare aspectul dinamic, aspectul speranței în conceptul paulin al cultului: autodăruirea lui Cristos implică tendința de a-i atrage pe toți la comuniunea trupului său, de a uni lumea. Numai în comuniune cu Cristos, omul exemplar, una cu Dumnezeu, lumea devine astfel așa cum o dorim noi toți: oglindă a iubirii divine. Acest dinamism este prezent mereu în Euharistie – acest dinamism trebuie să inspire și să formeze viața noastră. Și cu acest dinamism începem noul an. Mulțumesc pentru răbdarea voastră.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 07.01.2009
Publicarea pe acest sit: 07.01.2009
Etichete: , ,

Lasă un răspuns