Audienţa generală de miercuri

Acvila și Priscila
miercuri, 7 februarie 2007

Dragi frați și surori,

Făcând un nou pas în această galerie de portrete ale primilor mărturisitori ai credinței creștine, pe care am început-o acum câteva săptămâni, ne îndreptăm astăzi atenția asupra unei familii. Este vorba de soții Priscila și Acvila, care se situează printre numeroșii colaboratori ce gravitează în jurul apostolului Paul, la care ne-am referit deja pe scurt miercurea trecută. Conform datelor pe care le avem în posesie, ne dăm seama că această pereche de soți a desfășurat un rol foarte activ în perioada originilor post-pascale ale Bisericii originare.

Numele de Acvila și Priscila sunt de sorginte latină, dar bărbatul și femeia care le poartă erau de origine ebraică. Cel puțin Acvila, provenea din punct de vedere geografic din diaspora Anatoliei septentrionale, care se află la Marea Neagră – în Turcia de astăzi -, în timp ce Priscila, al cărei nume se găsește câteodată abreviat sub formă de Prisca, era probabil o evreică ce provenea din Roma (cfr Fap 18,2). Și, oricum, ei de la Roma au ajuns la Corint, unde Paul i-a întâlnit la începutul anilor 50; acolo el s-a asociat cu ei întrucât, după cum relatează Luca, exercitau aceeași meserie de confecționar de corturi sau prelate pentru uzul casnic, și a fost primit chiar în casa lor (cfr. Fap 18,3). Motivul venirii lor la Corint a fost decizia împăratului Claudiu de a alunga din Roma pe toți iudeii care locuiau în oraș. Istoricul roman Svetoniu ne spune despre acest eveniment că evreii au fost expulzați întrucât „provocau tulburări din cauza unui anumit Crestos” (cfr. „Viața celor doisprezece Cezari, Claudiu”, 25). Se observă faptul că nu-i cunoștea bine numele – în loc de Cristos scrie „Crestos” – și avea o idee foarte vagă despre ceea ce s-a întâmplat. În orice caz, erau tensiuni în sânul comunității ebraice privitor la întrebarea dacă Isus era Mesia. Și aceste probleme erau pentru împărat motiv să-i expulzeze pur și simplu pe toți evreii din Roma. Putem deduce că cei doi soți îmbrățișaseră credința creștină deja pe când erau la Roma în jurul anilor 40, și acum găsiseră în Paul pe unul care nu împărtășea cu ei nu doar această credință – că Isus este Cristos – dar era și apostol, chemat personal de Domnul Înviat. Așadar, prima întâlnire este la Corint, unde îl primesc în casa lor și lucrează împreună la confecționarea corturilor.

Mai târziu ei migrează în Asia Mică, la Efes. Acolo au avut un rol determinant în formarea creștină a iudeului alexandrin Apolo, despre care am vorbit miercurea trecută. Întrucât el cunoștea doar în mod sumar credința creștină, „Priscila și Acvila l-au ascultat, apoi l-au luat la ei și i-au arătat mai amănunțit calea lui Dumnezeu” (Fap 18,26). Când la Efes apostolul Paul scrie Prima sa Scrisoare către Corinteni, împreună cu saluturile sale trimite în mod explicit și pe acelea ale lui „Acvila și Priscila, împreună cu comunitatea care se adună în casa lor” (16,19). Aflăm astfel de rolul deosebit de important pe care acest cuplu l-a exercitat în cadrul Bisericii primare: acela de a primi în casa lor grupul creștinilor locali, când aceștia se adunau pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu și pentru a celebra Euharistia. Este tocmai acel tip de adunare care în limba greacă se numește „ekklesia” – corespondentul cuvântului latin „ecclesia” și al celui italian „chiesa” (n. tr. „biserică”) – care vrea să exprime convocare, adunare, reunire. În casa lui Acvila și Priscila, așadar, se reunește Biserica, adunarea lui Cristos, care celebrează aici sfintele Taine. Și astfel putem să vedem tocmai nașterea realității Bisericii în casele credincioșilor. Creștinii, de fapt, până în secolul III nu aveau locuri de cult proprii: acestea au fost, într-o primă fază sinagogile ebraice, până când simbioza de la început dintre Vechiul și Noul Testament s-a destrămat și Biserica Neamurilor a fost constrânsă să-și dea o identitate proprie, mereu profund înrădăcinată în Vechiul Testament. Apoi, după această „ruptură”, se reunesc în case creștinii, care devin astfel „Biserică”. Și în sfârșit, în secolul al III-lea, iau naștere adevăratele și propriile edificii de cult creștin. Dar aici, în prima jumătate a secolului I și în secolul al II-lea, casele creștinilor devin adevărate „biserici”. Așa cum am spus, se citesc împreună Sfintele Scripturi și se celebrează Euharistia. Așa se făcea, spre exemplu, la Corint, unde Paul vorbește despre un anumit „Gaius, care mă primește pe mine și întreaga comunitate” (Rom 16,23), sau în Laodiceea, unde comunitatea se aduna în casa unei anumite Nimfas (cfr Col 4,15), sau în Colos, unde întâlnirea avea loc în casa unui anumit Arhip (cfr Flm 2).

Reîntorși apoi la Roma, Acvila și Priscila au continuat să exercite această funcție foarte prețioasă, și în capitala Imperiului. De fapt Paul, scriind romanilor, trimite acest salut explicit: „Salutați-i pe Priscila și Acvila, colaboratorii mei în Cristos Isus; aceștia și-au pus în primejdie viața pentru mine și le sunt recunoscător nu numai eu, ci și toate Bisericile dintre națiunile păgâne. Salutați și Biserica ce ce adună în casa lor” (Rom 16,3-5). Ce elogiu extraordinar al celor doi soți exprimă aceste cuvinte! Și cel care-l face nu este nimeni altul decât chiar apostolul Paul. El recunoaște în mod explicit în ei doi adevărați și importanți colaboratori ai apostolatului său. Referința făcută la faptul că și-au pus în primejdie viața pentru el este legată probabil de intervențiile făcute în favoarea sa în timpul vreunei detenții, poate chiar în Efes (cfr Fap 19,23; 1Cor 15,32; 2Cor 1,8-9). Și faptul că recunoștinței personale Paul o alătură și pe cea a tuturor Bisericilor Neamurilor, chiar dacă am considera această formulare oarecum hiperbolică, lasă să se intuiască și cât de extinsă a fost lucrarea lor și, oricum, influența în folosul Evangheliei.

Tradiția hagiografică ulterioară a oferit o însemnătate cu totul aparte Priscilei, chiar dacă rămâne problema confundării sale cu o altă Priscila, martiră. În orice caz, aici la Roma avem o biserică dedicată Sfintei Priscila pe Aventino precum și Catacombele sfintei Priscila de pe Via Salaria. În acest mod se perpetuează memoria unei femei, care a fost cu siguranță o persoană activă și de mare valoare în istoria creștinismului roman. Un lucru este sigur: împreună cu recunoștința acelor prime Biserici, despre care vorbește sfântul Paul, trebuie să existe și recunoștința noastră, întrucât datorită angajării apostolice a credincioșilor laici, a familiilor, a soților precum Priscila și Acvila creștinismul a ajuns până în timpurile noastre. Putea să crească nu doar datorită Apostolilor care l-au vestit. Pentru a se înrădăcina în pământul poporului, pentru a se dezvolta în mod viu, era necesară angajarea acestor familii, a acestor soți, a acestor comunități creștine, a credincioșilor laici care au oferit „humus”-ul creșterii credinței. Și mereu, doar astfel crește Biserica. În mod particular, acest cuplu demonstrează cât este de importantă acțiunea soților creștini. Când ei sunt susținuți de credință și de o spiritualitate puternică, devine firească angajarea lor curajoasă pentru Biserică și în Biserică. Comuniunea zilnică a vieții lor se prelungește și într-un oarecare mod se sublimează în angajarea pentru o responsabilitate comună în favoarea Trupului mistic al lui Cristos, chiar și față de numai o mică parte a acestuia. Așa a fost la începuturi și așa va fi mereu.

Din exemplul lor putem lua o altă învățătură ce nu poate fi ignorată: orice casă se poate transforma într-o mică biserică. Nu doar în sensul că în ea trebuie să domnească tipica iubire creștină făcută din altruism și grijă reciprocă, dar și mai mult în sensul că întreaga viața familială, în baza credinței, este chemată să graviteze în jurul unicei domnii a lui Isus Cristos. Nu întâmplător în Scrisoarea către efeseni Paul compară raportul matrimonial cu însăși comuniunea nupțială care există între Cristos și Biserică (cfr Ef 5,25-32). Mai mult chiar, putem reține că Apostolul, în mod indirect modulează viața Bisericii întregi după cea a familiei. Și Biserica, în realitate, este familia lui Dumnezeu. Cinstim de aceea pe Acvila și Priscila ca și modele ale unei vieți conjugale angajată în mod responsabil în slujirea întregii comunități creștine. Și găsim în ei modelul Bisericii, familia lui Dumnezeu din toate timpurile.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 07.02.2007
Publicarea pe acest sit: 07.02.2007
Etichete: ,

Lasă un răspuns