Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 1.
Isaia 40: „Mângâiați, mângâiați-l pe poporul meu…”
miercuri, 7 decembrie 2016

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Începem astăzi o nouă serie de cateheze, despre tema speranței creștine. Este foarte importantă, pentru că speranța nu dezamăgește. Optimismul dezamăgește, speranța nu! Avem atâta nevoie de ea, în aceste timpuri care apar întunecate, în care uneori ne simțim rătăciți în fața răului și a violenței care ne înconjoară, în fața durerii atâtor frați ai noștri. Este nevoie de speranță! Ne simțim rătăciți și chiar un pic descurajați, pentru că ne simțim neputincioși și ni se pare că acest întuneric nu se termină niciodată.

Dar nu trebuie să lăsăm ca speranța să ne abandoneze, pentru că Dumnezeu cu iubirea sa merge cu noi. „Eu sper, pentru că Dumnezeu este alături de mine”: asta putem s-o spunem noi toți. Fiecare dintre noi poate să spună: „Eu sper, am speranță, pentru că Dumnezeu merge cu mine”. Merge și mă duce de mână. Dumnezeu nu ne lasă singuri. Domnul Isus a învins răul și ne-a deschis drumul vieții.

Și atunci, îndeosebi în acest timp al Adventului, care este timpul așteptării, în care ne pregătim să primim încă o dată misterul mângâietor al Întrupării și lumina Crăciunului, este important să reflectăm asupra speranței. Să ne lăsăm învățați de Domnul ce înseamnă a spera. Să ascultăm deci cuvintele din Sfânta Scriptură, începând cu profetul Isaia, marele profet al Adventului, marele mesager al speranței.

În partea a doua a cărții sale, Isaia se adresează poporului cu o veste de mângâiere:

„Mângâiați, mângâiați-l pe poporul meu!”, spune Dumnezeul vostru.
„Vorbiți la inimă Ierusalimului
și spuneți-i că suferința lui s-a terminat,
că nelegiuirea sa a fost răscumpărată […]
Un glas strigă:
„În pustiu pregătiți calea Domnului,
îndreptați în loc neumblat o cale pentru Dumnezeul nostru!
Orice vale să fie înălțată,
orice munte și orice deal vor fi nivelate,
ce este strâmb va fi îndreptat, iar ce este colțuros va fi netezit”.
Atunci se va descoperi gloria Domnului
și toate făpturile vor vedea împreună,
căci gura Domnului a vorbit (40,1-2.3-5).

Dumnezeu Tatăl mângâie ridicând mângâietori, cărora le cere să încurajeze poporul, pe fiii săi, vestind că s-a terminat suferința, s-a terminat durerea, și păcatul a fost iertat. Asta e ceea ce vindecă inima chinuită și înspăimântată. De aceea profetul cere să se pregătească pentru Domnul calea, deschizându-se la darurile sale și la mântuirea sa.

Mângâierea, pentru popor, începe cu posibilitatea de a merge pe calea lui Dumnezeu, o cale nouă, îndreptată și practicabilă, o cale care trebuie pregătită în deșert, așa încât să poată fi străbătut și să se întoarcă în patrie. Pentru că poporul căruia i se adresează profetul trăia tragedia exilului din Babilonia, și acum aude în schimb spunându-i-se că se va putea întoarce în țara sa, pe un drum făcut comod și larg, fără văi și munți care fac obositor drumul, un drum nivelat în deșert. Așadar a pregăti drumul înseamnă a pregăti un drum de mântuire și de eliberare de orice obstacol și piedică.

Exilul a fost un moment dramatic în istoria lui Israel, când poporul a pierdut totul. Poporul a pierdut patria, libertatea, demnitatea, și chiar încrederea în Dumnezeu. Se simțea abandonat și fără speranță. În schimb, iată apelul profetului care redeschide inima la credință. Deșertul este un loc în care este greu de trăit, dar chiar acolo acum se va putea merge pentru a se întoarce nu numai în patrie, ci a se întoarce la Dumnezeu și a spera și a zâmbi din nou. Când noi suntem în întuneric, în dificultăți nu vine zâmbetul, și tocmai speranța e cea care ne învață să zâmbim pentru a găsi acel drum care conduce la Dumnezeu. Unul dintre primele lucruri care li se întâmplă persoanelor care se despart de Dumnezeu este că sunt persoane fără zâmbet. Probabil sunt capabile să facă un mare râset, fac un râset după altul, o glumă, un râset… dar lipsește zâmbetul! Zâmbetul îl dă numai speranța: este zâmbetul speranței de a-l găsi pe Dumnezeu.

Viața este adesea un deșert, este greu de mers în viață, dar dacă ne încredințăm lui Dumnezeu poate să devină frumoasă și largă ca o autostradă. E suficient a nu pierde niciodată speranța, e suficient a continua să credem, mereu, în pofida a toate. Când noi ne aflăm în fața unui copil, probabil că putem avea atâtea probleme și atâtea dificultăți, dar ne vine dinăuntru zâmbetul, pentru că ne aflăm în fața speranței: un copil este o speranță! Și așa trebuie să știm să vedem în viață drumul speranței care ne face să-l găsim pe Dumnezeu, Dumnezeu care s-a făcut Prunc pentru noi. Și ne va face să zâmbim, ne va da totul!

Tocmai aceste cuvinte ale lui Isaia sunt folosite apoi de Ioan Botezătorul în predica sa care invita la convertire. Spunea așa: „Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiți calea Domnului” (Mt 3,3). Este un glas care strigă acolo unde pare că nimeni nu poate să asculte – dar cine poate să asculte în pustiu? – care strigă în rătăcirea datorată crizei de credință. Noi nu putem nega că lumea de astăzi este în criză de credință. Se spune: „Eu cred în Dumnezeu, sunt creștin” – „Eu sunt de religia aceea…”. Dar viața ta este foarte departe de a unui creștin; este foarte departe de Dumnezeu! Religia, credința a căzut într-o expresie: „Eu cred?” – „Da!”. Dar aici e vorba de a ne întoarce la Dumnezeu, de a converti inima la Dumnezeu și de a merge pe acest drum pentru a-l găsi. El ne așteaptă. Aceasta este predica lui Ioan Botezătorul: a pregăti. A pregăti întâlnirea cu acest Prunc care ne va reda zâmbetul. Israeliții, când Botezătorul anunță venirea lui Isus, este ca și cum ar fi încă în exil, pentru că sunt sub dominația romană, care îi face străini în însăși patria lor, conduși de ocupanți puternici care decid cu privire la vieților lor. Însă adevărata istorie nu este aceea făcută de cei puternici, ci aceea făcută de Dumnezeu împreună cu cei mici ai săi. Adevărata istorie – aceea care va rămâne în veșnicie – este aceea pe care o scrie Dumnezeu cu cei mici ai săi: Dumnezeu cu Maria, Dumnezeu cu Isus, Dumnezeu cu Iosif, Dumnezeu cu cei mici. Acei mici și simpli pe care-i găsim în jurul lui Isus care se naște: Zaharia și Elisabeta, bătrâni și marcați de sterilitate, Maria, tânără fată fecioară logodită cu Iosif, păstorii, care erau disprețuiți și nu contau nimic. Sunt cei mici, făcuți mari de credința lor, cei mici care știu să continue să spere. Și speranța este virtutea celor mici. Cei mari, cei satisfăcuți nu cunosc speranța; nu știu ce anume este.

Ei, cei mici cu Dumnezeu, cu Isus, sunt cei care transformă deșertul exilului, al singurătății disperate, al suferinței, într-un drum nivelat pe care să se meargă pentru a întâlni gloria Domnului. Și ajungem la așadar: să lăsăm să fim învățați ce este speranța. Să așteptăm încrezători venirea Domnului și oricare ar fi deșertul din viețile noastre – fiecare știe în ce deșert merge – va deveni o grădină înflorită. Speranța nu dezamăgește!

* * *

APEL

În zilele următoare sunt două Zile importante promovate de Națiunile Unite: cea împotriva corupției – la 9 decembrie – și cea pentru drepturile umane – 10 decembrie -. Sunt două realități extrem de legate: corupția este aspectul negativ de combătut, începând de la conștiința personală și veghind asupra domeniilor din viața civilă, în special asupra celor care sunt în pericol mai mare; drepturile umane sunt aspectul pozitiv, care trebuie promovat cu hotărâre mereu reînnoită, pentru ca nimeni să nu fie exclus de recunoașterea efectivă a drepturilor fundamentale ale persoanei umane. Domnul să ne susțină în această dublă angajare.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 07.12.2016
Publicarea pe acest sit: 07.12.2016
Etichete: ,

Comments are closed