Audienţa generală de miercuri

Despre Imnul de jubilare mesianică
miercuri, 7 decembrie 2011

Iubiți frați și surori,

Evangheliștii Matei și Luca (cf. Mt 11,25-30 și Lc 10,21-22) ne-au transmis o „bijuterie” a rugăciunii lui Isus, care adesea este numită Imn de jubilare sau Imn de jubilare mesianică. Este vorba de o rugăciune de recunoștință și de laudă, așa cum ascultat. În originalul grec al Evangheliilor verbul cu care începe acest imn și care exprimă atitudinea lui Isus când se adresează Tatălui, este exomologoumai, tradus adesea cu „preamăresc” (Mt 11,25 și Lc 10,21). Însă în scrierile Noului Testament acest verb indică îndeosebi două lucruri: primul este „a recunoaște până la capăt” – de exemplu, Ioan Botezătorul cerea să recunoască până la capăt propriile păcate celui care mergea la el ca să fie botezat (cf. Mt 3,6) -; al doilea lucru este „a fi în acord„. Deci, expresia cu care Isus începe rugăciunea sa conține recunoașterea sa până la capăt, pe deplin, a acțiunii lui Dumnezeu Tatăl și, în același timp, faptul că este în acord total, conștient și bucuros cu acest mod de a acționa, cu proiectul Tatălui. Imnul de jubilare este apogeul unui drum de rugăciune în care iese clar în evidență comuniunea profundă și intimă a lui Isus cu viața Tatălui în Duhul Sfânt și se manifestă în filiația sa divină.

Isus se adresează lui Dumnezeu numindu-l „Tată”. Acest termen exprimă conștiința și certitudinea lui Isus că este „Fiul”, în comuniune intimă și constantă cu El și acesta este punctul central și izvorul oricărei rugăciuni a lui Isus. Vedem clar acest lucru în ultima parte a Imnului, care luminează întregul text. Isus spune: „Toate mi-au fost date de Tatăl meu și nimeni nu știe cine este Fiul, decât Tatăl, nici cine este Tatăl, decât Fiul și acela căruia Fiul vrea să-i reveleze” (Lc 10,22). Deci Isus afirmă că numai „Fiul” îl cunoaște cu adevărat pe Tatăl. Orice cunoaștere între persoane – experimentăm asta cu toții în relațiile noastre umane – comportă o implicare, o oarecare legătură interioară între cel care cunoaște și cel care este cunoscut, la nivel mai mult sau mai puțin profund: nu se poate cunoaște fără o comuniune a ființei. În Imnul de jubilare, ca în toată rugăciunea sa, Isus arată că adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu presupune comuniunea cu El: numai fiind în comuniune cu celălalt încep să cunosc; și tot așa și cu Dumnezeu, numai dacă am un contact adevărat, dacă sunt în comuniune, pot să-l și cunosc. Deci adevărata cunoaștere este rezervată „Fiului”, Unicul născut care este din totdeauna spre sânul Tatălui (cf. In 1,18), în perfectă unitate cu El. Numai Fiul îl cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu, fiind în comuniune intimă a ființei; numai Fiul poate să reveleze cu adevărat cine este Dumnezeu.

Numele „Tată” este urmat de un al doilea titlu, „Domn al cerului și al pământului”. Cu această expresie Isus recapitulează credința în creație și face să răsune primele cuvinte din Sfânta Scriptură: „La început Dumnezeu a creat cerul și pământul” (Gen 1,1). Rugându-se, El amintește de marea narațiune biblică a istoriei de iubire a lui Dumnezeu față de om, care începe cu actul creației. Isus se inserează în această istorie de iubire, este apogeul și împlinirea ei. În experiența sa de rugăciune, Sfânta Scriptură este luminată și retrăiește în cea mai completă lărgime a sa: vestire a misterului lui Dumnezeu și răspuns al omului transformat. Însă prin expresia „Domn al cerului și al pământului” putem recunoaște și cum în Isus, Revelatorul Tatălui, îi este redeschisă omului posibilitatea de a ajunge la Dumnezeu.

Să ne punem acum întrebarea: cui vrea să reveleze Fiul misterele lui Dumnezeu? La începutul Imnului Isus exprimă bucuria sa pentru că voința Tatălui este aceea de a ține ascunse aceste lucruri celor înțelepți și pricepuți și de a le revela celor mici (cf. Lc 10,21). În această expresie din rugăciunea sa Isus manifestă comuniunea sa cu decizia Tatălui care dezvăluie misterele sale celui care are inima simplă: voința Fiului este una cu aceea a Tatălui. Revelația divină nu are loc după logica pământească, pentru care oamenii culți și puternici sunt cei care posedă cunoștințele importante și le transmit oamenilor mai simpli, celor mici. Dumnezeu a folosit un cu totul alt stil: destinatarii comunicării sale au fost tocmai cei „mici”. Aceasta este voința Tatălui și Fiul o împărtășește cu bucurie. Spune Catehismul Bisericii Catolice: „Tresăltarea lui «Da, Tată!» îi destăinuiește străfundul inimii, adeziunea lui la «bunul plac» al Tatălui, ca un ecou la acel «Fie» al Mamei sale la zămislirea lui și ca un preludiu a ceea ce va spune Tatălui în timpul agoniei. Toată rugăciunea lui Isus este în această aderare iubitoare a inimii sale omenești la «taina vrerii» Tatălui (Ef 1,9)” (2603). De aici derivă invocația pe care o adresăm lui Dumnezeu în Tatăl nostru: „facă-se voia ta precum în cer așa și pe pământ”: împreună cu Cristos și în Cristos cerem și noi să intrăm în sintonie cu voința Tatălui, devenind astfel și noi fiii săi. De aceea, în acest Imn de jubilare Isus exprimă voința de a implica în cunoașterea sa filială a lui Dumnezeu pe toți cei pe care Tatăl vrea să-i facă părtași de aceasta; și cei care primesc acest dar sunt cei „mici”.

Dar ce înseamnă „a fi mici”, simpli? Care este „micimea” care îl deschide pe om la intimitatea filială cu Dumnezeu și la primirea voinței sale? Care trebuie să fie atitudinea de fond a rugăciunii noastre? Să privim la „Predica de pe munte”, unde Isus afirmă: „Fericiți cei curați cu inima pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8). Curăția inimii este cea care permite să recunoaștem fața lui Dumnezeu în Isus Cristos; este faptul de a avea inima simplă ca aceea a copiilor, fără prezumția celui care se închide în el însuși, crezând că nu are nevoie de nimeni, nici măcar de Dumnezeu.

Este interesant de observat și ocazia în care Isus izbucnește în acest Imn adus Tatălui. În relatarea evanghelică a lui Matei este bucuria pentru că, în pofida opozițiilor și a refuzurilor, există cei „mici” care primesc cuvântul său și se deschid la darul credinței în El. De fapt, Imnul de jubilare este precedat de contrastul dintre elogiul lui Ioan Botezătorul, unul dintre cei „mici” care au recunoscut acțiunea lui Dumnezeu în Cristos Isus (cf. Mt 11,2-19) și reproșul datorită necredinței orașelor de pe malul lacului „în care a avut loc cea mai mare parte dintre minunile sale” (cf. Mt 11,20-24). Deci jubilarea este văzută de Matei în relație cu cuvintele cu care Isus constată eficacitatea cuvântului său și a acțiunii sale: „Mergeți și spuneți-i lui Ioan ceea ce auziți și vedeți: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii sunt curățați și surzii aud, morții învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună. Și fericit este cel care nu se scandalizează de mine” (Mt 11,4-6).

Și sfântul Luca prezintă Imnul de jubilare în legătură cu un moment de dezvoltare a vestirii Evangheliei. Isus i-a invitat pe cei „șaptezeci și doi de discipoli” (Lc 10,1) și ei au plecat cu un sentiment de frică datorită posibilului eșec al misiunii lor. Și Luca subliniază refuzul întâlnit în cetățile în care Domnul a predicat și a făcut semne minunate. Însă cei șaptezeci și doi de discipoli se întorc plini de bucurie pentru că misiunea lor a avut succes; ei au constatat că, prin puterea cuvântului lui Isus, relele omului sunt învinse. Și Isus împărtășește satisfacția lor: „În ceasul acela”, în acel moment, El tresaltă de bucurie.

Mai sunt încă două elemente pe care aș vrea să le subliniez. Evanghelistul Luca introduce rugăciunea cu adnotarea: „Isus a tresăltat de bucurie în Duhul Sfânt” (Lc 10,21). Isus se bucură pornind de le interiorul său, în ceea ce are mai profund: comuniunea unică de cunoaștere și de iubire cu Tatăl, plinătatea Duhului Sfânt. Implicându-ne în filiația sa, Isus ne invită și pe noi să ne deschidem la lumina Duhului Sfânt, pentru că – așa cum afirmă apostolul Paul – „(Noi) nu știm ce să cerem în rugăciune cum se cuvine, dar Duhul însuși intervine pentru noi cu suspine negrăite… după voința lui Dumnezeu” (Rom 8,26-27) și ne revelează iubirea Tatălui. În Evanghelia lui Matei, după Imnul de Jubilare găsim unul din apelurile cele mai insistente ale lui Isus: „Veniți la mine, toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă” (Mt 11,28). Isus cere să mergem la El care este adevărata înțelepciune, la El care este „blând și smerit cu inima”; propune „jugul său”, drumul înțelepciunii Evangheliei care nu este o doctrină care trebuie învățată sau o propunere etică, ci o Persoană care trebuie urmată: El însuși, Fiul unicul născut în perfectă comuniune cu Tatăl.

Iubiți frați și surori, am gustat pentru un moment bogăția acestei rugăciuni a lui Isus. Și noi, cu darul Duhului său, putem să ne adresăm lui Dumnezeu, în rugăciune, cu încredere de fii, invocându-l cu numele de Tată, „Abbŕ”. Dar trebuie să avem inima celor mici, a celor „săraci cu duhul” (Mt 5,3), pentru a recunoaște că nu suntem autosuficienți, că nu putem construi viața noastră singuri, ci avem nevoie de Dumnezeu, avem nevoie să-l întâlnim, să-l ascultăm, să-i vorbim. Rugăciunea ne deschide la primirea darului lui Dumnezeu, a înțelepciunii sale, care este însuși Isus, pentru a împlini voința Tatălui cu privire la viața noastră și a găsi astfel odihnă în trudele drumului nostru. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 07.12.2011
Publicarea pe acest sit: 09.12.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns