Audienţa generală de miercuri

Filip
miercuri, 6 septembrie 2006

Dragi frați și surori,

Continuând studiul nostru despre fizionomia diferiților Apostoli, după cum facem de câteva săptămâni, îl privim astăzi pe Filip. În listele celor Doisprezece, el este mereu așezat pe locul al cincilea (astfel în Mt 10,3; Mc 3,18; Lc 6,14; Fap 1,13), așadar în mod evident printre primii. Deși Filip a fost de origine ebraică, numele său este grec, ca și cel al lui Andrei, iar acest lucru este un mic semn al deschiderii culturale ce nu trebuie neglijată. Însemnările pe care le avem despre el ne sunt oferite de Evanghelia lui Ioan. El provenea din același loc de origine ca și Petru și Andrei, adică Betsaida (cfr In 1,44), un orășel ce aparținea tetrarhiei unuia dintre fiii lui Irod cel Mare, numit și el tot Filip (cfr Lc 3,1).

Cea de-a Patra Evanghelie povestește că, după ce a fost chemat de către Isus, Filip îl întâlnește pe Natanael și îi spune: „L-am găsit pe cel despre care au scris Moise, în Lege, și profeții, pe Isus, fiul lui Iosif din Nazaret” (In 1,45). La răspunsul mai degrabă sceptic al lui Natanael („Poate ieși ceva bun din Nazaret?”), Filip nu cedează și replică hotărât: „Vino și vezi!” (In 1,46). În acest răspuns, sec dar clar, Filip manifestă caracteristicile adevăratului martor: nu se mulțumește să propună un anunț, ca și o teorie, dar îl interpelează în mod direct pe interlocutor sugerându-i să facă el însuși o experiență personală a celor ce i-au fost aduse la cunoștință. Aceleași două verbe sunt folosite și de Isus însuși când doi discipoli ai lui Ioan Botezătorul se apropie de el pentru a-l întreba unde locuiește. Isus le-a răspuns: „Veniți și vedeți” (cfr In 1,38-39).

Putem crede că Filip ni se adresează și nouă cu acele două verbe care presupun o implicare personală. Și nouă ne spune ceea ce i-a spus lui Natanael: „Vino și vezi”. Apostolul ne provoacă să-l cunoaștem pe Isus de aproape. De fapt, prietenia, adevărata cunoaștere a celuilalt, presupune apropiere, ba chiar se hrănește din aceasta. Pe deasupra, nu trebuie să uităm că, după cum scrie Marcu, Isus i-a ales pe cei Doisprezece cu scopul principal de „a fi cu el” (Mc 3,14), adică pentru a împărtăși viața sa și pentru a învăța direct de la el nu doar modul său de comportare, dar mai ales cine era El cu adevărat. Doar astfel de fapt, participând la viața sa, ei puteau să-l cunoască și apoi să-l vestească. Mai târziu, în Scrisoarea sfântului Paul către Efeseni, se va citi că important este „să-l cunoască pe Cristos” (4,20), adică nu doar și nu atât să-i asculte învățăturile, cuvintele, cât mai ales să-l cunoască pe el în mod personal, adică umanitatea și divinitatea sa, misterul său, frumusețea sa. El de fapt nu este doar un Învățător, dar un prieten, ba chiar un Frate. Cum am putea să-l cunoaștem cu adevărat dacă am rămâne departe? Intimitatea, familiaritatea, obișnuința ne fac să descoperim adevărata identitate a lui Isus Cristos. Iată: tocmai acest lucru ni-l amintește apostolul Filip. Și astfel ne invită să „mergem”, să-l „vedem”, adică să intrăm într-o legătură de ascultare, de răspuns și de comuniune de viață cu Isus zi după zi.

El, apoi, cu ocazia înmulțirii pâinilor, a primit de la Isus întrebarea directă, chiar surprinzătoare: de unde, adică, ar fi fost posibil să cumpere pâine pentru a sătura toată mulțimea care îl urma (In 6,5). Atunci Filip a răspuns cu mult realism: „Nu le-ar ajunge pâine de două sute de dinari ca să ia fiecare câte o bucățică” (In 6,7). Se observă aici concretețea și realismul Apostolului, care știe să judece aspectele unei anumite situații. Cum au decurs lucrurile apoi o știm. Știm că Isus a luat pâinile și, după ce s-a rugat, le-a împărțit. Astfel s-a realizat înmulțirea pâinilor. Dar este interesant că Isus s-a adresat tocmai lui Filip pentru a primi o sugestie privind rezolvarea problemei: semn evident că el făcea parte din grupul restrâns al celor care-l înconjurau. Într-un alt moment, foarte important pentru istoria viitoare, înainte de Patimă, unii Greci care se aflau la Ierusalim pentru Paști „s-au apropiat de Filip… și l-au rugat: «Domnule, vrem să-l vedem pe Isus». Filip s-a dus și i-a spus lui Andrei, și apoi Andrei și Filip au venit și i-au spus lui Isus” (In 12,20-22). Încă o dată, avem dovada unei reputații aparte în interiorul colegiului apostolic. Mai ales, în acest caz, el este un intermediar între cererea unor Greci – probabil că vorbea greaca și a putut să fie interpret – și Isus; chiar dacă el se alătură lui Andrei, celălalt apostol care are un nume grecesc, oricum el este acela cărora se adresează acei străini. Acest lucru ne învață să fim și noi mereu gata, fie pentru a primi întrebări și cereri din orice parte ar veni, fie pentru a le îndrepta spre Domnul, unicul care poate să le împlinească pe deplin. Este important într-adevăr să știm că nu suntem noi destinatarii ultimi ai rugăciunilor celui care se apropie de noi, dar este Domnul: spre el trebuie să îndreptăm pe oricine se găsește în nevoie. Iată: fiecare dintre noi trebuie să fie un drum deschis ce conduce spre el!

Mai este apoi o altă ocazie specială, în care intră în scenă Filip. În timpul Cinei de Taină, afirmând Isus că a-l cunoaște pe el înseamnă totodată a-l cunoaște și pe Tatăl (cfr In 14,7), Filip aproape spontant i-a cerut: „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl și ne este de ajuns” (In 14,8). Isus i-a răspuns cu un ton de reproș binevoitor: „Filipe, de atâta vreme sunt cu voi și tu nu mă cunoști? Cine mă vede pe mine îl vede și pe Tatăl! Cum poți spune: «Arată-ni-l pe Tatăl!» Nu crezi că eu sunt în Tatăl și Tatăl este în mine?… Crede-mă: eu sunt în Tatăl și Tatăl este în mine” (In 14,9-11). Aceste cuvinte sunt printre cele mai profunde din Evanghelia lui Ioan. Ele conțin o adevărată și proprie revelație. La sfârșitul Prologului Evangheliei sale, Ioan afirmă: „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul Tatălui, El l-a revelat. (In 1,18). Acea declarație făcută de evanghelist este reluată și confirmată de Isus însuși, dar cu o nouă semnificație. De fapt, în timp ce Prologul ioanian vorbește despre o intervenție explicativă a lui Isus prin cuvintele învățăturii sale, în răspunsul dat lui Filip Isus face referire la propria persoană ca atare, lăsând să se înțeleagă că este posibil să fie înțeles nu doar prin ceea ce spune, dar și mai bine prin ceea ce este el ca atare. Pentru a ne exprima conform cu paradoxul întrupării, putem foarte bine să spunem că Dumnezeu și-a luat un chip omenesc, acela al lui Isus, și în consecință de atunci, dacă vrem într-adevăr să cunoaștem chipul lui Dumnezeu, nu avem decât să contemplăm chipul lui Isus! În chipul său vedem în mod real cine este Dumnezeu și cum este Dumnezeu!

Evanghelistul nu ne spune dacă Filip a înțeles pe deplin cuvintele lui Isus. Sigur este faptul că el și-a dedicat în întregime propria viață lui. După unele relatări ulterioare (Faptele lui Filip și altele), Apostolul nostru ar fi evanghelizat mai întâi Grecia și apoi Frigia și ar fi murit la Gerapoli, fie prin crucificare, fie prin lapidare, după cum relatează diferite scrieri. Vrem să încheiem reflecția noastră reevocând scopul spre care trebuie să tindă viața noastră: să-l întâlnim pe Isus așa cum l-a întâlnit Filip, încercând să-l vadă în el pe Dumnezeu însuși, Tatăl ceresc. Dacă acest efort ar lipsi, am fi mereu retrimiși numai spre noi ca într-o oglindă, și am fi mereu mai singuri! Filip în schimb ne învață să ne lăsăm cuceriți de către Isus, să stăm cu el, și să invităm și pe alții să împărtășească această companie de nelipsit. Și văzând, găsindu-l pe Dumnezeu, să găsească adevărata viață.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 06.09.2006
Publicarea pe acest sit: 06.09.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns