Audienţa generală de miercuri

Sfânta Gertruda cea Mare
miercuri, 6 octombrie 2010

Iubiți frați și surori,

Sfânta Gertruda cea Mare, despre care aș vrea să vă vorbesc astăzi, ne duce și săptămâna aceasta în mănăstirea din Helfta, unde s-au născut câteva din capodoperele literaturii religioase feminine latino-germane. Acestei lumi aparține Gertruda, una din misticele cele mai vestite, singura femeie din Germania care are apelativul de „Mare”, prin statura culturală și evanghelică: cu viața sa și gândirea sa a avut incidență în mod singular asupra spiritualității creștine. Este o femeie excepțională, înzestrată cu deosebite talente naturale și cu extraordinare daruri de har, cu umilință foarte profundă și zel arzător pentru mântuirea aproapelui, cu intimă comuniune cu Dumnezeu în contemplație și cu promptitudine în ajutorarea celor nevoiași.

La Helfta se confruntă, ca să spunem așa, sistematic cu maestra sa Matilda de Hackeborn, despre care am vorbit la audiența de miercurea trecută; intră în raport cu Matilda de Magdeburg, altă mistică medievală; crește sub îngrijirea maternă, dulce și exigentă, a abatesei Gertruda. De la aceste trei surori din mănăstire ia comori de experiență și înțelepciune; le elaborează într-o sinteză proprie, parcurgând itinerarul său religios cu nemărginită încredere în Domnul. Exprimă bogăția spiritualității nu numai a lumii sale monastice, ci și mai ales a celei biblice, liturgice, patristice și benedictine, cu un timbru foarte personal și cu mare eficacitate comunicativă.

Se naște la 6 ianuarie 1256, sărbătoarea Epifaniei, dar nu se știe nimic nici despre părinți nici despre locul de naștere. Gertruda scrie că însuși Domnul îi dezvăluie sensul acestei prime dezrădăcinări a ei: „Am ales-o ca locuință a mea pentru că îmi aflu bucuria ca tot ceea ce este vrednic de iubire în ea să fie opera mea […]. Tocmai pentru acest motiv eu am îndepărtat-o de toate rudele sale, adică pentru ca nimeni să n-o iubească din motive de consangvinitate și eu să fiu singurul motiv al afecțiunii care i se poartă” (Le Rivelazioni, I, 16, Siena, pag. 76-77).

La vârsta de cinci ani, în anul 1261, intră în mănăstire, așa cum se făcea adesea în epoca aceea, pentru formare și studiu. Aici își petrece întreaga sa existență, ale cărei etape cele mai semnificative le semnalează ea însăși. În memoriile sale amintește că Domnul a preîntâmpinat-o cu răbdare îngăduitoare și milostivire infinită, uitând anii copilăriei, adolescenței și tinereții, petrecuți – scrie ea – „într-o așa orbire de minte încât aș fi fost capabilă […] să gândesc, să spun sau să fac fără nici o remușcare tot ceea ce mi-ar fi plăcut și oriunde aș fi putut, dacă tu nu m-ai fi preîntâmpinat, fie cu o oroare față de rău și o înclinație naturală spre bine, fie cu vigilența externă a altora. M-aș fi comportat ca o păgână […] și asta chiar dacă tu ai voit ca încă din copilărie, adică de la vârsta de cinci ani, eu să locuiesc în sanctuarul binecuvântat al religiei pentru a fi acolo educată printre prietenii tăi cei mai evlavioși” (Ibid., II, 23, pag. 140 și urm.).

Gertruda este o studentă extraordinară, învață tot ceea ce se poate învăța din științele Trivium și Quadrivium (= grup de patru discipline [geometrie, aritmetică, muzică, astronomie] din învățământul superior medieval), formarea din acel timp; este fascinată de știință și se dedică studiului profan cu ardoare și tenacitate, obținând succese școlare peste orice așteptare. Dacă nu știm nimic despre originile sale, ea ne spune multe despre pasiunile sale din tinerețe: literatura, muzica și cântul, arta miniaturii o captivează; are un caracter puternic, hotărât, imediat, impulsiv; adesea spune că este neglijentă; recunoaște defectele sale, cere cu umilință iertare. Cu umilință cere sfat și rugăciuni pentru convertirea sa. Există trăsături ale temperamentului său și defecte care o vor însoți până la sfârșit, așa încât uimește unele persoane care se întreabă cum de Domnul o îndrăgește așa de mult.

De la starea de studentă trece la consacrarea totală lui Dumnezeu în viața monastică și timp de douăzeci de ani nu se întâmplă nimic excepțional: studiul și rugăciunea sunt activitatea sa principală. Prin calitățile sale le întrece pe celelalte surori din mănăstire; este tenace în a-și consolida cultura în diferite domenii. Însă, în timpul Adventului din anul 1280, începe să simtă dezgust față de toate acestea, observă vanitatea lor și la 27 ianuarie 1281, cu puține zile înainte de sărbătoarea Purificării Fecioarei, pe la ora Completoriului, seara, Domnul luminează întunericul său dens. Cu suavitate și delicatețe calmează tulburarea care o chinuiește, tulburare pe care Gertruda o vede ca pe un dar însuși al lui Dumnezeu „pentru a dărâma acel turn de vanitate și de curiozitate pe care, chiar purtând numele și haina de călugăriță, eu îl ridicasem cu mândria mea, unde măcar așa să găsesc calea pentru a-mi arăta mântuirea ta” (Ibid., II, 1, pag. 87). Are viziunea unui tânăr care o conduce să depășească încurcătura de spini care oprimă sufletul ei, luând-o de mână. În acea mână, Gertruda recunoaște „urma prețioasă a acelor răni care au abrogat toate actele de acuzare ale dușmanilor noștri” (Ibid., II, 1, pag. 89), îl recunoaște pe Cel care pe Cruce ne-a mântuit cu sângele său, pe Isus.

Din acel moment viața sa de comuniune intimă cu Domnul se intensifică, mai ales în timpurile liturgice mai semnificative – Advent-Crăciun, Postul Mare-Pa?ti, sărbătorile Fecioarei – chiar și atunci când, bolnavă, era împiedicată să meargă în cor. Este același humus liturgic al Matildei, maestra sa, pe care însă Gertruda îl descrie cu imagini, simboluri și termeni mai simpli și liniari, mai realistici, cu referințe mai directe la Biblie, la Sfinții Părinți, la lumea benedictină.

Biografia sa indică două direcții a ceea ce am putea defini o „convertire” deosebită a ei: în studii, cu trecerea radicală de la studiile umaniste profane la cele teologice, și în respectarea regulii monastice, cu trecerea de la viața pe care ea o definește neglijentă la viața de rugăciune intensă, mistică, cu o excepțională ardoare misionară. Domnul, care a ales-o din sânul matern și încă de mică a făcut-o părtașă la banchetul vieții monastice, o cheamă cu harul său „de la lucrurile externe la viața interioară și de la ocupațiile pământești la iubirea lucrurilor spirituale”. Gertruda înțelege că s-a îndepărtat de el, în regiunea neasemănării, așa cum spune ea cu sfântul Augustin; că s-a dedicat cu prea multă aviditate studiilor liberale, înțelepciunii umane, neglijând știința spirituală, privându-se de gustul adevăratei înțelepciuni; acum este condusă la muntele contemplației, unde părăsește omul vechi pentru a se îmbrăca în cel nou. „Din gramaticiană devine teologă, cu lectura asiduă și atentă a tuturor cărților sacre pe care le putea avea sau procura, umplea inima sa cu cele mai utile și dulci sentințe din Sfânta Scriptură. De aceea avea mereu pregătit vreun cuvânt inspirat și de edificare cu care să-l satisfacă pe cel care venea s-o consulte, și în același timp textele scripturale cele mai adaptate pentru a contesta orice opinie greșită și a închide bura opozanților săi” (Ibid., I, 1, pag. 25).

Gertruda transformă toate acestea în apostolat: se dedică să scrie și să răspândească adevărul cu claritate și simplitate, har și persuasivitate, slujind cu iubire și fidelitate Biserica, așa încât să fie utilă și plăcută teologilor și persoanelor evlavioase. Din această activitate intensă a ei ne rămâne puțin, și din cauza evenimentelor care au dus la distrugerea mănăstirii din Helfta. În afară de Crainic al iubirii divine sau Revelațiile, ne rămân Exercițiile Spirituale, o bijuterie rară a literaturii mistice spirituale.

În respectarea regulii călugărești sfânta noastră este „o coloană trainică […], propagatoare foarte fermă a dreptății și a dreptății” (Ibid., I, 1, pag. 26), spune biografa sa. Prin cuvinte și exemplu trezește în ceilalți mare fervoare. La rugăciunile și la pocăințele din regula monastică adaugă altele cu o așa devoțiune și o așa abandonare încrezătoare în Dumnezeu, încât trezește în cel care o întâlnește conștiința că este în prezența Domnului. Și de fapt Dumnezeu însuși o face să înțeleagă că a chemat-o ca să fie instrument al harului său. Gertruda se simte nevrednică de această imensă comoară divină, mărturisește că nu a păstrat-o și n-a valorizat-o. Exclamă: „Vai! Dacă tu mi-ai fi dat pentru amintirea ta, nedemnă cum sunt, chiar și numai un fir de câlți, ar fi trebuit să-l privesc cu mai mare respect și reverență decât am avut față de aceste daruri ale tale!” (Ibid., II, 5, pag. 100). Însă, recunoscând sărăcia sa și nevrednicia sa, ea aderă la voința lui Dumnezeu, „pentru că – afirmă ea – am profitat așa de puțin de harurile tale încât nu mă pot decide să cred că mi-au fost dăruite numai pentru mine, neputând înțelepciunea ta veșnică să fie frustrată de nici unul. Fă, așadar, o, Dătătorule de orice bine care mi-ai dăruit gratuit daruri așa de nedatorate, ca, citind această scriere, inima măcar a unuia din prietenii tăi să fie înduioșat la gândul că zelul pentru suflete te-a indus să lași atât de mult timp o piatră prețioasă de valoare așa de inestimabilă în mijlocul noroiului abominabil al inimii mele” (Ibid., II, 5, pag. 100 și urm.).

Îndeosebi două favoruri îi sunt mai dragi decât oricare altul, așa cum scrie însăși Gertruda: „Stigmatele rănilor tale mântuitoare pe care mi le-ai imprimat, ca pe niște podoabe prețioase, în inimă, și profunda și mântuitoarea rană de iubire cu care ai însemnat-o. Tu m-ai inundat cu aceste daruri ale Tale de atâta fericire încât, chiar dacă ar trebui să trăiesc o mie de ani fără nici o consolare nici internă nici externă, amintirea lor ar fi suficientă pentru a mă întări, a mă lumina, a mă umple de recunoștință. Ai mai voit să mă introduci în intimitatea inestimabilă a prieteniei tale, deschizându-mi în diferite moduri acel sacrariu preanobil al Divinității tale care este Inima ta divină […]. La acest cumul de binefaceri ai adăugat-o pe aceea de a-mi da ca Avocată pe preasfânta Fecioară Maria Mama Ta și de a mă fi recomandat adesea afectului așa cum cel mai fidel dintre miri ar putea s-o recomande propriei sale mame pe mireasa sa preaiubită” (Ibid., II, 23, pag. 145).

Îndreptată spre comuniunea fără sfârșit, încheie viața sa pământească la 7 noiembrie 1301 sau 1302, la vârsta de circa 46 de ani. În al șaptelea Exercițiu, cel al pregătirii pentru moarte, sfânta Gertruda scrie: „O, Isuse, tu care-mi ești imens de drag, fii mereu cu mine, pentru ca inima mea să rămână cu tine și iubirea ta să persevereze cu mine fără posibilitate de despărțire și trecerea mea la cele veșnice să fie binecuvântată de tine, așa încât spiritul meu, dezlegat de legăturile trupului, să poată găsi imediat odihnă în tine. Amin” (Esercizi, Milano 2006, pag. 148).

Mi se pare clar că acestea nu sunt numai lucruri din trecut, istorice, ci existența sfintei Gertruda rămâne o școală de viață creștină, de cale dreaptă, și ne arată că centrul unei vieți fericite, al unei vieți adevărate, este prietenia cu Isus, Domnul. Și această prietenie se învață în iubirea față de Sfânta Scriptură, în iubirea față de liturgie, în credința profundă, în iubirea față de Maria, în așa fel încât să fie cunoscut tot mai real Dumnezeu însuși și astfel fericirea adevărată, ținta vieții noastre. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 06.10.2010
Publicarea pe acest sit: 07.10.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns