Audienţa generală de miercuri

Călătoria apostolică în Turcia
miercuri, 6 decembrie 2006

Dragi frați și surori,

Așa cum a devenit deja o obișnuință, după fiecare Călătorie apostolică, aș vrea, în cursul acestei Audiențe generale, se parcurgem din nou diferitele etape ale pelerinajului pe care l-am făcut în Turcia de marți până vineri săptămâna trecută. O vizită care, după cum știți, se vestea dificilă în multe privințe, dar pe care Dumnezeu a însoțit-o încă de la început și până la sfârșit și care a putut fi astfel realizată în mod fericit. Prin urmare, așa cum v-am rugat să o pregătiți și să o însoțiți cu rugăciune, acum vă cer să vă uniți cu mine în gestul de mulțumire față de Domnul pentru desfășurarea și încheierea ei. Îi încredințez lui Dumnezeu roadele care sper că vor putea să apară în urma ei atât cât privește raporturile cu frații noștri ortodocși, cât și privind dialogul cu musulmanii. Mă simt dator, în primul rând, să reînnoiesc gestul cordial al recunoștinței mele față de Președintele Republicii, față de Primul Ministru și celelalte Autorități, care m-au primit cu atâta amabilitate și au asigurat condițiile necesare pentru ca totul să se poată desfășura în cel mai bun mod. Le mulțumesc în spirit de fraternitate Episcopilor Bisericii catolice din Turcia, alături de colaboratorii lor, pentru tot ceea ce au făcut. Un gând particular de mulțumire îndrept spre Patriarhul ecumenic Bartolomeu I, care m-a primit în casa sa, către Patriarhul Armean Mesrob al II-lea, către Mitropolitul Siro Ortodox Mor Filuksinos și către celelalte autorități religioase. De-a lungul întregii călătorii m-am simțit susținut spiritual de către venerabilii mei predecesori, Slujitorii lui Dumnezeu, Paul al VI-lea și Ioan Paul al II-lea, care au înfăptuit amândoi o memorabilă vizită în Turcia, și mai ales de Fericitul Ioan al XXIII-lea, care a fost Reprezentantul Pontifical în acea nobilă Țară din 1935 până în 1944 lăsând o amintire plină de afecțiune și prețuire.

Reluând viziunea pe care Conciliul Vatican II o prezintă despre Biserică (cfr. Const. Lumen Gentium 14-16 ), aș putea spune că și călătoriile pastorale ale Papei contribuie la realizarea misiunii sale care se desfășoară „în cercuri concentrice”. În cercul cel mai intern, Succesorul lui Petru îi întărește în credință pe catolici, în cel intermediar îi întâlnește pe ceilalți creștini, și în cel mai extern se adresează necreștinilor și întregii umanități. Prima zi a Vizitei mele în Turcia s-a desfășurat în ambientul acestui al treilea „cerc”, cel mai larg: l-am întâlnit pe Primul Ministru, pe președintele Republicii și Președintele „Problemelor” Religioase, adresând acestuia din urmă primul meu discurs; am adus omagiu la Mausoleul „părintelui patriei” Mustafa Kemal Ataturk; am avut astfel posibilitatea să vorbesc Corpului Diplomatic al Nunțiaturii Apostolice de la Ankara. Aceasta intensă serie de întâlniri a constituit o parte importantă a Vizitei, mai ales ținând cont de faptul că Turcia este o Țară cu o foarte mare majoritate musulmană, condusă de o Constituție care afirmă laicitatea Statului. Este așadar o Țară emblematică privind marea provocare ce există astăzi la nivel mondial: pe de o parte, trebuie redescoperită realitatea lui Dumnezeu și relevanța publică a credinței religioase, și pe de altă parte trebuie asigurată libertatea manifestării unei astfel de credințe, ferită de degenerările fundamentaliste, capabilă să respingă cu tărie orice formă de violență. Am avut însă ocazia potrivită de a reînnoi sentimentele mele de stimă în raport cu musulmanii și cu civilizația islamică. Am putut, în același timp, să insist asupra importanței angajamentului comun al creștinilor și musulmanilor pentru om, pentru viață, pentru pace și dreptate, reamintind că distincția între sfera civilă și cea religioasă reprezintă o valoare și că Statul trebuie să asigure cetățeanului și comunităților religioase efectiva libertate de cult. În ambientul dialogului interreligios, Providența divină mi-a îngăduit să împlinesc, aproape de sfârșitul călătoriei mele, un gest neprevăzut la început, și care s-a dovedit destul de semnificativ: vizita la celebra Moschee Blu din Istanbul. Rămânând câteva minute în reculegere în acel loc de rugăciune, m-am adresat unicului Domn al cerului și al pământului, Tatăl milostiv al întregii umanități: fie ca toți credincioșii să se poată simți creaturile sale și să poată da mărturie de adevărată fraternitate!

A doua zi am fost la Efes, și prin urmare cu ușurință m-am găsit în „cercul” cel mai intern al călătoriei, prin contactul direct cu Comunitatea catolică. Lângă Efes, de fapt, într-o frumoasă localitate numită „Colina privighetorii”, îndreptat spre Marea Egee, se află Sanctuarul Casei Mariei. Este vorba despre o veche capelă mică de forma unei colibe pe care, conform unei străvechi tradiții, apostolul Ioan i-a construit-o Fecioarei Maria, după ce a luat-o cu sine la Efes. A fost Isus însuși cel care i-a încredințat pe unul altuia când, înainte de a muri pe cruce, a spus Mariei: „Femeie, iată-l fiul tău!” și lui Ioan „Iat-o pe mama ta!” (In 19,26-27). Cercetările arheologice au demonstrat că acel loc este din timpuri imemorabile un loc de cult marian, drag atât musulmanilor, care se îndreaptă acolo în mod obișnuit pentru a o venera pe Cea pe care o numesc „Meryem Ana„, Mama Mariei. În grădina aflată în fața Sanctuarului am celebrat Sfânta Liturghie pentru un grup de credincioși, veniți din orașul vecin Izmir și din alte părți ale Turciei și de peste graniță. Lângă „Casa Mariei” ne-am simțit într-adevăr „acasă”, și în acel climat de pace ne-am rugat pentru pace în Țara Sfântă și în lumea întreagă. Aici am vrut să-l amintesc Pr. Andrea Santoro, preot roman, martor al Evangheliei cu propriul sânge pe pământ turcesc.

„Cercul” intermediar, acela al raporturilor ecumenice, a ocupat partea centrală a acestei călătorii, prilejuită de sărbătoarea sfântului Andrei, pe 30 noiembrie. Un astfel de moment a oferit contextul ideal pentru a se consolida raporturile fraterne între Episcopul Romei, Succesorul lui Petru, și Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, reprezentantul Bisericii fondate conform tradiției, de către sfântul apostol Andrei, fratele lui Simon Petru. Pe urmele lui Paul al VI-lea, care s-a întâlnit cu Patriarhul Atenagora, și ale lui Ioan Paul al II-lea, care a fost primit de către succesorul lui Atenagora, Dimitrios I, am reînnoit cu Sanctitatea Sa Bartolomeu I acest gest de mare valoare simbolică, pentru a confirma angajarea reciprocă de a înainta pe drumul spre restabilirea deplinei comuniuni între catolici și ortodocși. Pentru a ratifica acestă hotărâre fermă am semnat împreună cu Patriarhul Ecumenic o Declarație Comună, care constituie o etapă ulterioară a acestui drum. A fost de o însemnătate deosebită faptul că acest act s-a înfăptuit la sfârșitul solemnei Liturgii a sărbătorii sfântului Andrei, la care am asistat și care s-a încheiat cu dubla Binecuvântare împărțită de Episcopul Romei și de Patriarhul de Constantinopol, respectivii succesori ai apostolilor Petru și Andrei. În acest fel am arătat că la baza oricărui efort ecumenic se află mereu rugăciunea și invocarea perseverentă a Duhului Sfânt. Păstrând același ambient, la Istanbul am avut bucuria de a-l vizita pe Patriarhul Bisercii Armene Apostolice, Preafericitul Mesrob al II-lea, precum și să-l întâlnesc pe Mitropolitul Siro-Ortodox. Îmi face plăcere să amintesc, în acest context, discuția purtată cu Marele Rabin al Turciei.

Vizita mea s-a încheiat, chiar înainte de a pleca spre Roma, revenind la „cercul” cel mai intern, prin întâlnirea Comunității catolice prezentă cu toate elementele sale în Catedrala latină a Duhului Sfânt, la Istanbul. Au asistat la această Sfântă Liturghie și Patriarhul Ecumenic, Patriarhul Armean, Mitropolitul Siro-Ortodox și Reprezentanți ai Bisericilor protestante. În concluzie, erau reuniți în rugăciune toți creștinii, în diversitatea tradițiilor, a riturilor și a limbilor. Încurajați de Cuvântul lui Cristos, care promite credincioșilor „râuri de apă vie” (In 7,38), și de imaginea multor membre unite în unicul trup (cfr. 1Cor 12,12-13), am trăit experiența unor Rusalii reînnoite.

Dragi frați și surori, m-am reîntors aici, la Vatican, cu sufletul plin de mulțumire față de Dumnezeu și cu sentimente de sinceră afecțiune și stimă pentru locuitorii iubitei națiuni turce, de care m-am simțit primit și înțeles. Simpatia și cordialitatea cu care m-au înconjurat, în ciuda dificultăților pe care vizita mea le-a adus desfășurării normale a activităților lor zilnice, îmi rămân asemenea unei amintiri vii care mă împinge la rugăciune. Să ajute Dumnezeu cel atotputernic și milostiv pe poporul turc, pe conducătorii săi și pe reprezentanții diferitelor religii, ca să construiască împreună un viitor de pace, așa încât Turcia să poată fi o „punte” de prietenie și de fraternă colaborare între Occident și Orient. Să ne rugăm mai ales ca, prin mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria, Duhul Sfânt să facă rodnică această călătorie apostolică și să însuflețească în lumea întreagă misiunea Bisericii, instituită de Cristos pentru a vesti tuturor popoarelor evanghelia adevărului, a păcii și a iubirii.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 06.12.2006
Publicarea pe acest sit: 06.12.2006
Etichete: , ,

Lasă un răspuns