Audienţa generală de miercuri

Sfânta Tereza de Lisieux
miercuri, 6 aprilie 2011

Iubiți frați și surori,

Astăzi aș vrea să vă vorbesc despre sfânta Tereza de Lisieux, Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe, care a trăit în această lume numai 24 de ani, la sfârșitul secolului al XIX-lea, ducând o viață foarte simplă și ascunsă, dar care, după moarte și după publicarea scrierilor sale, a devenit una din sfintele cele mai cunoscute și iubite. „Tereza cea mică” nu a încetat niciodată să ajute sufletele cele mai simple, pe cei mici, pe cei săraci și pe cei suferinzi care o roagă, dar a și luminat Biserica întreagă cu profunda ei învățătură spirituală, până acolo încât Venerabilul Papă Ioan Paul al II-lea, în anul 1997, a voit să-i dea titlul de Învățător al Bisericii, adaos la cel de Patroană a Misiunilor, deja atribuit ei de Pius al XI-lea în anul 1939. Iubitul meu Predecesor a definit-o „expertă a scientia amoris” (Novo millennio ineunte, 27). Această știință, care vede strălucind în iubire tot adevărul credinței, Tereza o exprimă îndeosebi în relatarea vieții sale, publicată la un an după moartea sa sub titlul Istoria unui suflet. Este o carte care a avut imediat un succes enorm, a fost tradusă în multe limbi și răspândită în toată lumea. Aș vrea să vă invit să redescoperim această mică-mare comoară, acest luminos comentariu al Evangheliei trăite pe deplin! De fapt, Istoria unui suflet este o minunată istorie de Iubire, relatată cu o așa autenticitate, simplitate și prospețime încât cititorul nu poate să nu fie fascinat! Dar care este această Iubire care a umplut toată viața Terezei, din copilărie până la moarte? Dragi prieteni, această Iubire are un Față, are un Nume, este Isus! Sfânta vorbește încontinuu despre Isus. Vrem să reparcurgem, așadar, marile etape ale vieții sale, pentru a intra în inima învățăturii sale.

Tereza se naște la 2 ianuarie 1873 la Alençon, un oraș din Normandia, în Franța. Este ultima fiică a lui Ludovic și Zelia Martin, soți și părinți exemplari, beatificați împreună la 19 octombrie 2008. Au avut nouă copii; dintre ei patru au murit la vârstă fragedă. Au rămas cele cinci fiice, care au devenit toate călugărițe. Tereza, la vârsta de 4 ani, a rămas profund rănită de moartea mamei (Ms A, 13r). Tatăl cu fiicele s-a mutat atunci în orașul Lisieux, unde se va desfășura toată viața Sfintei. Mai târziu Tereza, lovită de o gravă boală nervoasă, s-a vindecat printr-un har divin, pe care ea însăși îl definește „zâmbetul Sfintei Fecioare” (ibid., 29v-30v). Apoi a primit Prima Împărtășanie, trăită în mod intens (ibid., 35r) și l-a pus pe Isus Euharistie în centrul existenței sale.

„Harul de Crăciun” din anul 1886 marchează marea cotitură, numită de ea „convertirea sa completă” (ibid., 44v-45r). De fapt, se vindecă total de hipersensibilitatea sa infantilă și începe o „cursă de uriaș”. La vârsta de 14 ani, Tereza se apropie tot mai mult, cu mare credință, de Isus Răstignit, și îndrăgește cazul, aparent disperat, al unui criminal condamnat la moarte și nepocăit (ibid., 45v-46v). „Am voit cu orice preț să împiedic ca el să cadă în iad”, scrie Sfânta, având certitudinea că rugăciunea ei îl va pune în contact cu Sângele răscumpărător al lui Isus. Este prima și fundamentala ei experiență de maternitate spirituală: „Atâta încredere aveam în Milostivirea Infinită a lui Isus”, scrie ea. Împreună cu Preasfânta Fecioară Maria, tânăra Tereza iubește, crede și speră cu „o inimă de mamă” (cf. PR 6/10r).

În noiembrie 1887, Tereza merge în pelerinaj la Roma împreună cu tatăl și cu sora Celina (ibid., 55v-67r). Pentru ea, momentul culminant este Audiența Papei Leon al XIII-lea, căruia îi cere permisiunea de a intra, la numai cincisprezece ani, în Carmelul din Lisieux. După un an, dorința ei se realizează: devine Carmelită, „pentru a mântui sufletele și pentru a se ruga pentru preoți” (ibid., 69v). În același timp, începe și dureroasa și umilitoarea boală mentală a tatălui său. Este o mare suferință care o conduce pe Tereza la contemplarea Feței lui Isus în Pătimirea sa (ibid., 71rv). Astfel, numele ei de călugăriță – sora Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe – exprimă programul întregii sale vieți, în comuniune cu Misterele centrale ale Întrupării și Răscumpărării. Depunerea voturilor călugărești, în sărbătoarea Nașterii Mariei, la 8 septembrie 1890, reprezintă pentru ea o adevărată căsătorie spirituală în „micimea” evanghelică, caracterizată de simbolul florii: „Ce sărbătoare frumoasă este Nașterea Mariei pentru a deveni mireasa lui Isus! – scrie ea – Era mica Fecioară Sfântă de odinioară care prezenta mica ei floare micului Isus” (ibid., 77r). Pentru Tereza a fi călugăriță înseamnă a fi mireasa lui Isus și mamă a sufletelor (cf. Ms B, 2v). În aceeași zi, Sfânta scrie o rugăciune care indică toată orientarea vieții sale: îi cere lui Isus darul Iubirii sale infinite, să fie cea mai mică, și mai ales cere mântuirea tuturor oamenilor: „Nici un suflet să nu fie osândit astăzi” (Pr 2). De mare importanță este Oferirea către Iubirea Milostivă, făcută în sărbătoarea Preasfintei Treimi din anul 1895 (Ms A, 83v-84r; Pr 6): o ofertă pe care Tereza o împărtășește imediat cu surorile din mănăstire, fiind deja vice-maestră de novice.

La zece ani după „Harul de Crăciun”, în 1896, vine „Harul de Paște”, care deschide ultima perioadă a vieții Terezei, cu începutul pătimirii ei în unire profundă cu Pătimirea lui Isus; e vorba de pătimirea trupului, cu boala care o va duce la moarte prin mari suferințe, dar mai ales e vorba de pătimirea sufletului cu o foarte dureroasă încercare a credinței (Ms C, 4v-7v). Cu Maria alături de Crucea lui Isus, Tereza trăiește atunci credința cea mai eroică, drept lumină în întunericul care îi invadează sufletul. Carmelita are conștiința că trăiește această mare încercare pentru mântuirea tuturor ateilor din lumea modernă, numiți de ea „frați”. Trăiește atunci și mai intens iubirea fraternă (8r-33v): față de surorile din comunitatea ei, față de cei doi frați spirituali misionari, față de preoți și față de toți oamenii, în special cei mai îndepărtați. Devine cu adevărat o „soră universală”! Caritatea ei amabilă și surâzătoare este expresia bucuriei profunde al cărei secret îl revelează: „Isuse, bucuria mea este să te iubesc pe Tine” (P 45/7). În acest context de suferință, trăind cea mai mare iubire în cele mai mici lucruri din viața zilnică, Sfânta duce la împlinire vocația ei de a fi Iubirea în inima Bisericii (cf. Ms B, 3v).

Tereza moare în seara zilei de 30 septembrie 1897, rostind cuvintele simple „Dumnezeu meu, te iubesc!”, privind Crucifixul pe care-l strângea în mâinile ei. Aceste ultime cuvinte ale Sfintei sunt cheia întregii ei învățături, a interpretării Evangheliei. Actul de iubire, exprimat la ultima ei suflare, era ca respirația continuă a sufletului ei, ca bătaia inimii ei. Cuvintele simple „Isuse, Te iubesc” sunt în centrul tuturor scrierilor ei. Actul de iubire față de Isus o scufundă în Preasfânta Treime. Ea scrie: „Ah, tu știi, Isuse Dumnezeiesc, Te iubesc, / Duhul de Iubire mă înflăcărează cu focul său, / Iubindu-te pe Tine eu îl atrag pe Tatăl” (P 17/2).

Dragi prieteni, și noi împreună cu sfânta Tereza a Pruncului Isus ar trebui să putem repeta în fiecare zi Domnului că vrem să trăim din iubire față de El și față de alții, să învățăm la școala sfinților să iubim în mod autentic și total. Tereza este unul din acei „mici” din Evanghelie care se lasă conduși de Dumnezeu în profunzimile Misterului său. O călăuză pentru toți, mai ales pentru cei care, în Poporul lui Dumnezeu, desfășoară slujirea de teologi. Cu umilință și caritate, credință și speranță, Tereza intră încontinuu în inima Sfintei Scripturi care cuprinde Misterul lui Cristos. Și această citire a Bibliei, hrănită de știința iubirii, nu se opune științei academice. De fapt, știința sfinților, despre care ea însăși vorbește în ultima pagină din Istoria unui suflet, este știința cea mai înaltă. „Toți sfinții au înțeles asta și probabil în mod mai deosebit cei care au umplut universul cu iradierea învățăturii evanghelice. Oare nu din rugăciune sfinții Paul, Augustin, Ioan al Crucii, Toma de Aquino, Francisc, Dominic și atâția alți iluștri Prieteni ai lui Dumnezeu au luat această știință divină care fascinează cele mai mari genii?” (Ms C, 36r). Inseparabilă de Evanghelie, Euharistia este pentru Tereza Sacramentul Iubirii Divine care se înjosește până la extrem pentru a ne înălța până la El. În ultima ei Scrisoare, despre o imagine care îl reprezintă pe Pruncul Isus în Ostia consacrată, Sfânta scrie aceste cuvinte simple: „Nu pot să mă tem de un Dumnezeu care pentru mine s-a făcut așa de mic! (…) Eu Îl iubesc! De fapt, El nu este decât Iubire și Milostivire!” (LT 266).

În Evanghelie, Tereza descoperă mai ales Milostivirea lui Isus, așa încât ajunge să afirme: „Mie el mi-a dat Milostivirea sa infinită, prin ea contemplu și ador celelalte perfecțiuni divine! (…) Atunci toate mi se par radioase de iubire, Dreptatea însăși (și poate și mai mult decât oricare alta) mi se pare îmbrăcată cu iubire” (Ms A, 84r). Așa se exprimă și în ultimele rânduri din Istoria unui suflet: „Imediat ce arunc o privire la Sfânta Evanghelie, imediat respir parfumurile vieții lui Isus și știu în ce parte să alerg… Nu mă lansez spre primul loc, ci spre ultimul loc… Da, simt asta, chiar dacă aș avea pe conștiință toate păcatele care se pot comite, aș merge, cu inima frântă de căință, să mă arunc în brațele lui Isus, pentru că știu cât de mult îl iubește pe fiul risipitor care se întoarce la El” (Ms C, 36v-37r). „Încrederea și Iubirea” sunt așadar punctul final al relatării vieții ei, două cuvinte care asemenea farurilor au luminat întregul ei drum de sfințenie, pentru a putea conduce pe alții pe aceeași „cale mică de încredere și de iubire”, a copilăriei spirituale” (cf. Ms C, 2v-3r; LT 226). Încredere ca aceea a copilului care se abandonează în mâinile lui Dumnezeu, inseparabilă de angajarea puternică, radicală a iubirii adevărate, care este dăruire totală de sine, pentru totdeauna, așa cum spune Sfânta contemplând-o pe Maria: „A iubi înseamnă a dărui totul, și a te dărui pe tine însuți” (Pentru că te iubesc, o, Marie, P 54/22). Astfel Tereza ne indică nouă tuturor că viața creștină consistă în a trăi pe deplin harul Botezului în dăruirea totală de sine Iubirii Tatălui, pentru a trăi asemenea lui Cristos, în focul Duhului Sfânt, însăși iubirea Sa față de toți ceilalți. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 06.04.2011
Publicarea pe acest sit: 06.04.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns