Audienţa generală de miercuri

Despre rugăciune în Cartea Apocalipsului
miercuri, 5 septembrie 2012

Rugăciunea în prima parte a Apocalipsului (Ap 1,4-3,22)

Iubiți frați și surori,

Astăzi, după întreruperea vacanțelor, reluăm audiențele în Vatican, continuând în acea „școală a rugăciunii” pe care o trăiesc împreună cu voi în aceste cateheze de miercuri.

Astăzi aș vrea să vorbesc despre rugăciune în Cartea Apocalipsului, care, așa cum știți, este ultima din Noul Testament. Este o carte dificilă, dar care conține o mare bogăție. Ea ne pune în contact cu rugăciunea vie și palpitantă a adunării creștine, reunită „în ziua Domnului” (Ap 1,10): de fapt, aceasta este urma de fond în care se mișcă textul.

Un lector prezintă adunării un mesaj încredințat Evanghelistului Ioan de către Domnul. Lectorul și adunarea constituie, ca să spunem așa, cei doi protagoniști ai dezvoltării cărții; lor, încă de la început, le este adresată o urare sărbătorească: „Fericit cel care citește și cei care ascultă cuvintele profeției” (1,3). Din dialogul constant dintre ei provine o simfonie de rugăciune, care se dezvoltă cu mare varietate de forme până la încheiere. Ascultându-l pe lectorul care prezintă mesajul, ascultând și observând adunarea care reacționează, rugăciunea lor tinde să devină a noastră.

Prima parte a Apocalipsului (1,4-3,22) prezintă, în atitudinea adunării care se roagă, trei faze succesive. Prima (1,4-8) este constituită dintr-un dialog care – caz unic în Noul Testament – se desfășoară între adunarea abia reunită și lector, care îi adresează o urare de binecuvântare: „Har vouă și pace” (1,4). Lectorul continuă subliniind proveniența acestei urări: ea derivă de la Treime: de la Tatăl, de la Duhul Sfânt, de la Isus Cristos, implicați împreună în a duce înainte proiectul creator și mântuitor pentru omenire. Adunarea ascultă și, atunci când aude că este numit Isus Cristos, are un gen de tresăltare de bucurie și răspunde cu entuziasm, înălțând următoarea rugăciune de laudă: „Celui care ne iubește și ne-a eliberat de păcatele noastre în sângele său și ne-a făcut o împărăție, preoți pentru Dumnezeu și Tatăl său, lui să-i fie gloria și puterea în vecii vecilor. Amin!” (1,5b-6). Adunarea, învăluită de iubirea lui Cristos, se simte eliberată de legăturile păcatului și se proclamă „împărăție” a lui Isus Cristos, care aparține total Lui. Recunoaște marea misiune care prin Botez i-a fost încredințată de a duce în lume prezența lui Dumnezeu. Și încheie această celebrare a sa de laudă privind din nou direct la Isus și, cu entuziasm crescând, îi recunoaște „gloria și puterea” pentru a mântui omenirea. „Amin”-ul final încheie imnul de laudă adus lui Cristos. Deja aceste prime patru versete conțin o mare bogăție de indicații pentru noi; ne spun că rugăciunea noastră trebuie să fie înainte de toate ascultare a lui Dumnezeu care ne vorbește. Scufundați de atâtea cuvinte, suntem mai puțin obișnuiți să ascultăm, mai ales să ne fim în dispoziția interioară și exterioară a tăcerii pentru a fi atenți la ceea ce vrea să ne spună Dumnezeu. În afară de asta, aceste versete ne învață că rugăciunea noastră, adesea numai de cerere, trebuie în schimb să fie înainte de toate de laudă adusă lui Dumnezeu pentru iubirea sa, pentru darul lui Isus Cristos, care ne-a adus forță, speranță și mântuire.

O nouă intervenție a lectorului amintește apoi adunării, cuprinsă de iubirea lui Cristos, angajarea de a-i percepe prezența în propria viață. Spune așa: „Iată că vine pe nori și orice ochi îl va vedea chiar și cei care l-au străpuns; și își vor bate pieptul pentru el toate triburile pământului” (1,7a). După ce s-a înălțat la cer într-un „nor”, simbol al transcendenței (cf. Fap 1,9), Isus Cristos se va întoarce așa cum s-a înălțat la cer (cf. Fap 1,11b). Atunci toate popoarele îl vor recunoaște și, așa cum îndeamnă sfântul Ioan în a patra Evanghelie, „Vor privi la cel pe care l-au străpuns” (19,37). Se vor gândi la propriile păcate, cauză a răstignirii sale, și, asemenea celor care au asistat direct la ea pe Calvar, „își vor bate pieptul” (cf. Lc 23,48), cerându-i iertare, pentru a-l urma în viața și a pregăti astfel comuniunea deplină cu El, după întoarcerea sa finală. Adunarea reflectează asupra acestui mesaj și spune: „Da. Amin!” (Ap 1,7b). Exprimă cu „da”-ul său acceptarea deplină a ceea ce i s-a comunicat și cere ca acest lucru să poată deveni într-adevăr realitate. Este rugăciunea adunării, care meditează asupra iubirii lui Dumnezeu manifestată în mod suprem pe Cruce și cere să trăiască în mod coerent ca discipoli ai lui Cristos. Și este răspunsul lui Dumnezeu: „Eu sunt alfa și omega, cel care este , care era și care vine, Atotputernicul” (1,8). Dumnezeu, care se revelează ca început și sfârșit al istoriei, primește și îndrăgește cererea adunării. El a fost, este și va fi prezent și activ cu iubirea sa în evenimentele umane, în prezent, în viitor, ca și în trecut, până când ajunge la ținta finală. Aceasta este promisiunea lui Dumnezeu. Și aici găsim un alt element important: rugăciunea constantă trezește în noi simțul prezenței Domnului în viața noastră și în istorie, și prezența sa este una care ne susține, ne conduce și ne dăruiește o mare speranță chiar și în mijlocul întunericului anumitor evenimente umane; în afară de asta, orice rugăciune, chiar și aceea în singurătatea cea mai radicală, nu este niciodată o izolare și nu este niciodată sterilă, ci este limfa vitală pentru a alimenta o existență creștină tot mai angajată și coerentă.

A doua fază a rugăciunii adunării (1,9-22) aprofundează ulterior raportul cu Isus Cristos: Domnul se arată, vorbește, acționează, iar comunitatea, tot mai apropiată de El, ascultă, reacționează și primește. În mesajul prezentat de lector, sfântul Ioan relatează o proprie experiență personală de întâlnire cu Cristos: se află în insula Patmos din cauza „cuvântului lui Dumnezeu și a mărturisirii lui Isus” (1,9) și este „ziua Domnului” (1,10a), duminică, în care se celebrează Învierea. Și sfântul Ioan este „răpit în Duh” (1,10a). Duhul Sfânt îl pătrunde și îl reînnoiește, dilatând capacitatea sa de a-l primi pe Isus, Care îl invită să scrie. Rugăciunea adunării care ascultă, asumă treptat o atitudine contemplativă ritmată de verbele „vede”, „privește”: adică ea contemplă ceea ce lectorul îi propune, interiorizând și însușindu-și.

Ioan aude „un glas puternic, ca de trâmbiță” (1,10b): glasul îi impune să trimită un mesaj „celor șapte Biserici” (1,11) care se află în Asia Mică și, prin intermediul lor, tuturor Bisericilor din toate timpurile, împreună cu Păstorii lor. Expresia „glas… de trâmbiță”, luată din Cartea Exodului (cf. 20,18), amintește de manifestarea divină lui Moise pe muntele Sinai și indică glasul lui Dumnezeu, care vorbește din cerul său, din transcendența sa. Aici este atribuit lui Isus Cristos Înviat, care din gloria Tatălui vorbește, cu glasul lui Dumnezeu, adunării aflate în rugăciune. Întorcându-se „să vadă al cui este glasul” (1,12), Ioan vede „șapte candelabre de aur, iar în mijlocul candelabrelor pe cineva ca un fiu al omului” (1,12-13), termen deosebit de familiar lui Ioan, care îl indică pe însuși Isus. Candelabrele de aur, cu făcliile lor aprinse, indică Biserica din orice timp în atitudine de rugăciune în Liturgie: Isus Înviat, „Fiul omului”, se află în mijlocul ei și, îmbrăcat cu hainele marelui preot din Vechiul Testament, desfășoară funcția sacerdotală de mediator la Tatăl. În mesajul simbolic al lui Ioan urmează o manifestare luminoasă a lui Cristos Înviat, cu caracteristicile proprii ale lui Dumnezeu, care apar în Vechiul Testament. Se vorbește despre „păr alb ca lâna albă, ca zăpada” (1,14), simbol al veșniciei lui Dumnezeu (cf. Dan 7,9) și al Învierii. Un al doilea simbol este cel al focului, care, în Vechiul Testament, este adesea referit la Dumnezeu pentru a indica două proprietăți. Prima este intensitatea geloasă a iubirii sale, care însuflețește alianța sa cu omul (cf. Dt 4,24). Și tocmai această intensitate arzătoare a iubirii se citește în privirea lui Isus Înviat: „ochii lui erau ca flacăra focului” (Ap 1,14b). A doua este capacitatea de neoprit de a învinge răul ca un „foc mistuitor” (Dt 9,3). Astfel și „picioarele” lui Isus, în drum pentru a înfrunta și a distruge răul, au incandescența „bronzului într-un cuptor arzând” (Ap 1,15). Apoi, glasul lui Isus, „ca un vuiet de ape multe” (1,15c). Urmează încă trei elemente simbolice care arată ce face Isus Înviat pentru Biserica sa: o ține cu putere în mâna sa dreaptă – o imagine foarte importantă: Isus ține Biserica în mâna sa – îi vorbește cu forța pătrunzătoare a unei săbii ascuțite și-i arată strălucirea dumnezeirii sale: „fața lui era ca soarele când strălucește în toată puterea sa” (Ap 1,16). Ioan este atât de cuprins de această experiență minunată a Celui Înviat încât simte că leșină și cade ca mort.

După această experiență de revelație, Apostolul îl are în față pe Domnul Isus care vorbește cu el, îl asigură, îi pune o mână pe cap, îi dezvăluie identitatea sa de Răstignit Înviat și-i încredințează misiunea de a transmite un mesaj al său Bisericilor (cf. Ap 1,17-18). Un lucru frumos acest Dumnezeu în fața căruia leșină, cade ca mort. Este prietenul vieții și-i pune mâna pe cap. Și așa va fi și pentru noi: suntem prietenii lui Isus. Apoi revelația Dumnezeului Înviat, a lui Cristos Înviat, nu va fi înfricoșătoare, ci va fi întâlnirea cu prietenul. Și adunarea trăiește cu Ioan momentul special de lumină în fața Domnului, unit însă cu experiența întâlnirii zilnice cu Isus, simțind bogăția contactului cu Domnul, care umple orice spațiu al existenței.

În a treia și ultima fază a primei părți a Apocalipsului (Ap 2-3), lectorul propune adunării un mesaj septiform în care Isus vorbește la persoana întâi. Adresat celor șapte Biserici situate în Asia Mică în jurul Efesului, discursul lui Isus pornește de la situația deosebită a fiecărei Biserici, pentru a se extinde apoi la Bisericile din orice timp. Isus intră imediat în miezul situației fiecărei Biserici, evidențiindu-i luminile și umbrele și adresându-i o invitație urgentă: „Convertește-te” (2,5.16; 3,19c); „Păstrează ceea ce ai” (3,11); „fă faptele tale dintâi” (2,5); „Fii deci plin de zel și convertește-te” (3,19b)… Acest cuvânt al lui Isus, dacă este ascultat cu credință, începe imediat să fie eficace: Biserica în rugăciune, primind Cuvântul Domnului, este transformată. Toate Bisericile trebuie să stea în ascultare atentă a Domnului, deschizându-se la Duhul Sfânt așa cum cere Isus cu insistență repetând această poruncă de șapte ori: „Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune Bisericilor” (2,7.11.17.29; 3,6.13.22). Adunarea ascultă mesajul primind un stimulent pentru căință, convertire, perseverență, creștere în iubire, orientare pentru drum.

Dragi prieteni, Apocalipsul ne prezintă o comunitate reunită în rugăciune, pentru că tocmai în rugăciune simțim în mod tot mai crescând prezența lui Isus cu noi și în noi. Cu cât ne rugăm mai mult și mai bine cu statornicie, cu intensitate, cu atât ne vom asemăna mai mult cu El și El intră cu adevărat în viața noastră și o conduce, dăruindu-i bucurie și pace. Și cu cât noi îl cunoaștem, îl iubim și-l urmăm mai mult pe Isus, cu atât mai mult simțim nevoia de a ne opri în rugăciune cu El, primind seninătate, speranță și forță în viața noastră. Mulțumesc pentru atenție.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 05.09.2012
Publicarea pe acest sit: 05.09.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns