Audienţa generală de miercuri

Sfântul Grigore de Nissa
miercuri, 5 septembrie 2007

Dragi frați și surori,

Vă propun câteva aspecte ale doctrinei sfântului Grigore de Nissa, despre care am vorbit deja miercurea trecută. În primul rând Grigore de Nissa are o concepție foarte elevată despre demnitatea omului. Scopul omului, spune sfântul Episcop, este acela de a deveni asemenea lui Dumnezeu, și acest scop îl atinge în primul rând prin iubire, cunoașterea și practicarea virtuților, «raze luminoase care coboară din natura divină» (De beatitudinibus 6: PG 44,1272c), într-o mișcare continuă de aderare la bine, așa cum alergătorul se îndreaptă cu râvnă înainte. Grigore folosește, în această privință, o imagine eficientă, prezentă deja în Scrisoarea sfântului Paul către Filipeni: épekteinómenos (3,13), adică „tinzând înainte” spre ceea ce este mai mare, spre adevăr și iubire. Această grăitoare expresie evidențiază o realitate profundă: perfecțiunea pe care vrem să o atingem nu este un lucru câștigat pentru totdeauna; perfecțiunea înseamnă acest a rămâne pe drum, este o continuă disponibilitate de a merge înainte, întrucât nu se dobândește niciodată deplina asemănare cu Dumnezeu; suntem mereu pe drum (cfr Homilia in Canticum 12: PG 44,1025d). Istoria fiecărui suflet este aceea a unei iubiri de fiecare dată împlinită și în acalași timp deschisă spre noi orizonturi, pentru că Dumnezeu dilată continuu posibilitățile sufletului, pentru a-l face capabil de bunuri mereu mai mari. Dumnezeu însuși, care a sădit în noi germenii binelui, și de la care provine orice inițiativă de sfințenie, «modelează materialul… șlefuind și curățând spiritul nostru, îl formează în noi pe Cristos» (In Psalmos 2,11: PG 44,544b).

Grigore caută să precizeze: «Nu este de fapt lucrarea noastră, și nu este nici măcar izbânda unei puteri omenești faptul de a deveni asemănători Divinității, ci este rezultatul generozității lui Dumnezeu, care încă de la începuturi a oferit naturii umane darul asemănării cu El» (De virginitate 12,2: SC 119,408-410). Pentru suflet, așadar, «este vorba nu de a cunoaște ceva despre Dumnezeu, ci de a-l avea în sine pe Dumnezeu» (De beatitudinis 6: PG 44,1269c). În rest, observă cu multă grijă Grigore, «divinitatea înseamnă puritate, înseamnă eliberarea de pasiuni și îndepărtarea oricărui rău: dacă toate aceste lucruri sunt în tine, Dumnezeu este cu adevărat în tine» (De beatitudinis 6: PG 44,1272c).

Când îl avem pe Dumnezeu în noi, când omul îl iubește pe Dumnezeu, prin acea reciprocitate care este proprie iubirii, el vrea ceea ce Dumnezeu însuși vrea (cfr Homilia in Canticum 9: PG 44,956a), și prin urmare cooperează cu Dumnezeu la modelarea imaginii divine în sine, astfel încât «nașterea noastră spirituală este rezultatul unei alegeri libere, și noi suntem într-un oarecare fel părinți pentru noi înșine, creându-ne așa cum noi înșine vrem să fim, și prin propria voință formându-ne după modelul pe care-l alegem» (Vita Moysis 2,3: SC 1bis, 108). Pentru a urca spre Dumnezeu omul trebuie să se purifice: «Calea care conduce natura umană la cer, nu este alta decât îndepărtarea de relele acestei lumi… A deveni asemenea lui Dumnezeu înseamnă a deveni drept, sfânt și bun… Dacă așadar, după cum spune Ecleziastul (5,1), „Dumnezeu este în cer” și dacă, după cum spune profetul (Ps 72,28) voi „aderați la Dumnezeu”, atunci înseamnă în mod necesar vă vreți să fiți acolo unde se află Dumnezeu, din moment ce sunteți uniți cu El. Întrucât el v-a spus ca atunci când vă rugați să-l numiți pe Dumnezeu Tată, prin urmare vă spune să deveniți tocmai asemănători Tatălui ceresc, printr-o viață demnă de Dumnezeu, așa cum Domnul ne poruncește și mai clar în alt loc, spunând: „Fiți desăvârșiți, după cum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit!” (Mt 5,48)» (De oratione dominica 2: PG 44,1145ac)..

Pe acest drum de asceză spirituală Cristos este modelul și maestrul care ne face să vedem frumoasa imagine a lui Dumnezeu (cfr De perfectione christiana: PG 46,272a). Fiecare dintre noi, privind la El, devine «pictorul propriei vieți» având voința drept executant al lucrării și virtuțile drept culori de care se slujește (ibid.: PG 46,272b). Așadar, dacă omul este considerat a fi demn de numele lui Cristos, cum trebuie să se comporte? Grigore răspunde astfel: «[Trebuie] să-și examineze mereu în intimitatea sa gândurile, cuvintele și faptele, pentru a vedea dacă acestea sunt îndreptate spre Cristos sau dacă se îndepărtează de el» (ibidi.: PG 46,284c). Iar acest aspect este important pentru valoarea pe care o oferă cuvântului „creștin”. Creștinul este cineva care poarte numele lui Cristos și prin urmare trebuie să se asemene cu el și prin viață. Noi creștinii prin Botez ne asumăm o mare responsabilitate.

Însă Cristos – amintește Grigore – este prezent și în cei săraci, fapt pentru care ei nu trebuie niciodată să fie insultați: «Nu-i disprețuiți pe aceștia, care zac întinși, ca și cum datorită acestui fapt nu ar valora nimic. Ia în seamnă cine sunt și vei descoperi care este demnitatea lor: ei fac prezentă pentru noi Persoana Mântuitorului. Și iată cum: întrucât Domnul, în bunătatea sa, le-a dat însăși Persoana sa, pentru ca, prin intermediul ei, să ajungă la compasiune cei care sunt împietriți la inimă și dușmanii săracilor» (De pauperibus amandis: PG 46,460c). Grigore, așa cum am precizat, vorbește despre urcare: urcarea la Dumnezeu prin curăția inimii; dar urcare la Dumnezeu și prin iubirea față de aproapele. Iubirea este scara care conduce spre Dumnezeu. Prin urmare, Nissenul apostrofează cu însuflețire pe orice ascultător al său: «Fii generos cu acești frați, victime ale nenorocirii. Dă celui flămând ceea ce-i furi pântecului tău» (ibid.: PG 46,457c).

Cu multă claritate Grigore amintește că toți depindem de Dumnezeu și de aceea exclamă: «Nu vă gândiți că totul ar fi al vostru! Trebuie să fie o parte și pentru săraci, prietenii lui Dumnezeu. Adevărul, de fapt, este că totul vine de la Dumnezeu, Tată al tuturor, și că noi suntem frați și aparținem aceleași seminții» (ibid.: PG 46,465b). Prin urmare creștinul să se examineze, insistă și mai mult Grigore: «Însă la ce-ți folosește să postești și să faci abstinență de la carne, dacă apoi prin răutatea ta nu faci altceva decât să-l muști pe fratele tău? Ce câștig ai, înaintea lui Dumnezeu, din faptul că nu mănânci din ceea ce este al tău, dacă apoi, acționând nedrept, smulgi din mâinile celui sărac ceea ce este al său?» (ibid.: PG 46,456a).

Încheiem aceste cateheze ale noastre despre cei trei mari Sfinți Părinți Capadocieni amintind din nou acel aspect important al doctrinei spirituale a lui Grigore de Nissa, care este rugăciunea. Pentru a persevera pe drumul spre perfecțiune și a-l avea în sine pe Dumnezeu, a purta în sine Duhul lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu, omul trebuie să se adreseze lui cu încredere în rugăciune: «Prin rugăciune reușim să stăm cu Dumnezeu. Însă cine este cu Dumnezeu este departe de dușman. Rugăciunea este sprijin și apărare a castității, frână a mâniei, domolire și stăpânire a mândriei. Rugăciunea este paza fecioriei, apărarea fidelității căsătoriei, speranță pentru cei care veghează, belșug de roade pentru agricultori, siguranță pentru navigatori» (De oratione dominica 1: PG 44,1124a-b). Creștinul se roagă inspirându-se mereu din rugăciunea Domnului: «Dacă așadar vrem să ne rugăm ca să coboare asupra noastră Împărăția lui Dumnezeu, aceasta să cerem prin puterea Cuvântului: ca eu să fiu îndepărtat de păcat, ca să fiu eliberat de moarte, ca să fiu dezlegat de lanțurile erorii; să nu mai domnească niciodată moartea asupra mea, să nu mai aibă puterea asupra noastră tirania răului, să nu mai stăpânească asupra mea dușmanul și nici să nu mă facă prizonier prin păcat, ci să vină asupra mea Împărăția ta, pentru ca să se îndepărteze de mine sau, mai bine chiar, să dispară patimile care acum mă domină și să stăpânesc» (ibid. 3: PG 44,1156d-1157a).

Încheindu-și viața pământească, creștinul va putea astfel să se îndrepte cu seninătate spre Dumnezeu. Vorbind despre aceasta Sfântul Grigore se gândește la moartea sorei Macrina și scrie că ea în momentul morții se ruga lui Dumnezeu astfel: «Tu care ai pe pământ puterea de a ierta păcatele, iartă-mă, pentru ca eu să pot avea odihnă (Ps 38,14), și pentru ca să fiu aflată în fața ta fără pată, în momentul în care sunt despuiată de trupul meu (cfr Col 2,11), astfel încât duhul meu, sfânt și nepătat (cfr Ef 5,27), să fie primit în mâinile tale, „ca ardere de tot înaintea ta” (Ps 140, 2)» (Vita Macrinae 24: SC 178,224). Această învățătură a Sfântului Grigore rămâne valabilă mereu: nu doar să vorbim despre Dumnezeu, ci să-l purtăm pe Dumnezeu în noi. O facem prin rugăciune și trăind în duhul iubirii față de toți frații noștri.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 05.09.2007
Publicarea pe acest sit: 05.09.2007
Etichete: ,

Lasă un răspuns