Audienţa generală de miercuri

Despre Psalmul 23 (22)
miercuri, 5 octombrie 2011

Iubiți frați și surori,

Adresarea către Domnul în rugăciune implică un radical act de încredere, având conștiința că ne încredințăm lui Dumnezeu care este bun, „milostiv și îndurător, încet la mânie și plin de dragoste și adevăr” (Ex 34,6-7; Ps 86,15; cf. Ioel 2,13; Gen 4,2; Ps 103,8; 145,8; Neh 9,17). Pentru aceasta astăzi aș vrea să reflectez împreună cu voi asupra unui Psalm în întregime impregnat de încredere, în care Psalmistul exprimă certitudinea sa senină că este condus și ocrotit, pus în siguranță de orice pericol, pentru că Domnul este păstorul său. E vorba de Psalmul 23 – conform datării greco-latine 22 – un text familiar tuturor și iubit de toți.

„Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic”: așa începe această rugăciune frumoasă, evocând ambientul nomad al păstoritului și experiența de cunoaștere reciprocă ce se stabilește între păstor și oile care compun mica sa turmă. Imaginea amintește de o atmosferă de confidență, intimitate, duioșie: păstorul cunoaște oile sale una câte una, le cheamă pe nume și ele îl urmează pentru că îl recunosc și se încred în el (cf. In 10,2-4). El se îngrijește de ele, le păzește ca bunuri prețioase, gata să le apere, să le garanteze bunăstarea, să le facă să trăiască în liniște. Nimic nu poate lipsi dacă păstorul este cu ele. La această experiență face referință Psalmistul numindu-l pe Dumnezeu păstorul său și lăsându-se condus de El spre pășuni sigure:

„El mă paște pe pășuni verzi,

mă conduce la ape de odihnă,

îmi înviorează sufletul.

Mă călăuzește pe cărări drepte

de dragul numelui său” (v. 2-3).

Viziunea care se deschide în fața ochilor noștri este aceea a pășunilor verzi și a izvoarelor de apă limpede, oaze de pace spre care păstorul însoțește turma, simboluri ale locurilor de viață spre care Domnul îl conduce pe Psalmist, care se simte ca oile tolănite pe iarbă lângă un izvor, într-o situație de odihnă, nu în tensiune sau în stare de alarmă, ci încrezătoare și liniștite, pentru că locul este sigur, apa este proaspătă, iar păstorul veghează asupra lor. Și să nu uităm aici că scena evocată de Psalm este localizată într-un ținut în mare parte deșertic, bătut de soarele fierbinte, unde păstorul seminomad din Orientul Mijlociu trăiește cu turma sa în stepele uscate care se extind în jurul satelor. Însă păstorul știe unde să găsească iarbă și apă proaspătă, esențiale pentru viață, știe să ducă la oaza în care sufletul „se înviorează” și este posibil să-și reia forțele și noi energii pentru a porni din nou la drum.

Așa cum spune Psalmistul, Dumnezeu îl conduce la „pășuni verzi” și la „ape liniștite”, unde totul este supraabundent, totul este dăruit din belșug. Dacă Domnul este păstorul, chiar și în deșert, loc de absență și de moarte, nu dispare certitudinea unei radicale prezențe de viață, așa încât să se poată spune: „nu voi duce lipsă de nimic”. De fapt, păstorul are la inimă binele turmei sale, adaptează propriile ritmuri și propriile exigențe la cele ale oilor sale, merge și trăiește cu ele, conducându-le pe cărări „drepte”, adică potrivite pentru ele, cu atenție față de necesitățile lor și nu față de cele ale sale. Siguranța turmei sale este prioritatea sa și de această ascultă atunci când o conduce.

Iubiți frați și surori, și noi, asemenea Psalmistului, dacă mergem în urma „Păstorului bun”, oricât de dificile, întortocheate sau lungi pot să apară parcursurile vieții noastre, adesea chiar în zone deșertice din punct de vedere spiritual, fără apă și cu un soare de raționalism fierbinte, sub conducerea păstorului bun, Cristos, suntem siguri că mergem pe drumurile „drepte” și că Domnul ne conduce și ne este mereu aproape și nu ne va lipsi nimic.

Pentru aceasta Psalmistul poate să declare o liniște și o siguranță fără incertitudini și fără temeri:

„Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morții,

nu mă tem de nici un rău, căci tu ești cu mine,

toiagul și nuiaua ta mă mângâie” (v. 4).

Cel care merge cu Domnul chiar și în văile întunecate ale suferinței, ale incertitudinii și ale tuturor problemelor umane, se simte sigur. Tu ești cu mine: aceasta este certitudinea noastră, aceea care ne susține. Întunericul nopții ne provoacă teamă, cu umbrele sale schimbătoare, cu dificultatea de a distinge pericolele, cu tăcerea sa umplută de zgomote indescifrabile. Dacă turma se mișcă după apusul soarelui, când vizibilitatea devine nesigură, este normal ca oile să fie neliniștite, există riscul de a se împiedica sau de a se îndepărta sau de a se rătăci și există încă teama de posibili agresori care se ascund în întuneric. Pentru a vorbi despre valea „întunecată” Psalmistul folosește o expresie ebraică ce evocă întunericul morții, motiv pentru care valea care trebuie străbătută este un loc de angoasă, de amenințări teribile, de pericol de moarte. Și totuși, cel care se roagă înaintează sigur, fără frică, pentru că știe că Domnul este cu el. Acel „tu ești cu mine” este o proclamație de încredere de neclintit și sintetizează experiența de credință radicală; apropierea lui Dumnezeu transformă realitatea, valea întunecată pierde orice periculozitate, se golește de orice amenințare. Turma poate acum să meargă liniștită, însoțită de zgomotul familiar al toiagului care bate pe pământ și semnalează prezența asiguratoare a păstorului.

Această imagine confortantă încheie prima parte a Psalmului și lasă locul pentru o scenă diferită. Suntem încă în deșert unde păstorul trăiește cu turma sa, dar acum suntem transportați sub cortul său care se deschide pentru a da ospitalitate:

„Tu pregătești masă pentru mine

în fața dușmanilor mei,

îmi ungi capul cu untdelemn

și paharul meu e plin de se revarsă” (v. 5).

Acum Domnul este prezentat ca Acela care îl primește pe cel care se roagă, cu semnele unei ospitalități generoase și pline de atenții. Oaspetele divin pregătește mâncarea pe „masă”, un termen care în ebraică indică, în sensul său primar, pielea de animal care era întinsă pe pământ și pe care se puneau mâncărurile pentru masa în comun. Este un gest de împărtășire nu numai a mâncării, ci și a vieții, într-o ofertă de comuniune și de prietenie care creează legături și exprimă solidaritate. Și apoi există darul generos al untdelemnului parfumat pe cap, care dă alinare de la arsura soarelui din deșert, răcorește și vindecă pielea și îmbucură spiritul cu parfumul său. În sfârșit, paharul plin adaugă o notă de sărbătoare, cu vinul său gustos, împărtășit cu generozitate supraabundentă. Mâncare, ulei, vin: sunt darurile care fac să trăim și dau bucurie pentru că merg dincolo de ceea ce este strict necesar și exprimă gratuitatea și belșugul iubirii. Proclamă Psalmul 104, celebrând bunătatea grijulie a Domnului: „Tu faci să crească iarbă pentru vite și verdețuri în folosul omului, ca el să scoată hrană din pământ: vinul care înveselește inima omului, untdelemnul care face să strălucească fața sa și pâinea care întărește inima omului” (v. 14-15). Psalmistul devine obiect al atâtor atenții, motiv pentru care se vede ca un călător care găsește adăpost într-un cort ospitalier, în timp ce dușmanii săi trebuie să se oprească pentru a privi, fără a putea interveni, pentru că acela pe care îl considerau prada lor a fost pus în siguranță, a devenit oaspete sacru, de neatins. Și Psalmistul suntem noi dacă suntem realmente credincioși în comuniune cu Cristos. Atunci când Dumnezeu deschide cortul său pentru a ne primi, nimic nu ne poate face rău.

Apoi când călătorul pleacă din nou, ocrotirea divină se prelungește și îl însoțește în călătoria sa:

„Da, fericirea și îndurarea mă vor însoți

în toate zilele vieții mele

și voi locui în casa Domnului

până la sfârșitul zilelor mele” (v. 6).

Bunătatea și fidelitatea lui Dumnezeu sunt escorta care îl însoțește pe Psalmistul care iese din cort și pornește din nou la drum. Însă este un drum care capătă un nou sens și devine pelerinaj spre Templul Domnului, locul sfânt în care cel care se roagă vrea „să locuiască” pentru totdeauna și la care vrea „să se întoarcă”. Verbul ebraic folosit aici are sensul de „a se întoarce”, dar, cu o mică modificare vocalică, poate să fie înțeles ca „a locui” și așa este redat de vechile versiuni și de cea mai mare parte a traducerilor moderne. Ambele sensuri pot să fie menținute: a se întoarce la Templu și a locui în el este dorința oricărui israelit și a locui aproape de Dumnezeu în apropierea și bunătatea lui este dorința intensă și nostalgia oricărui credincios: a putea locui realmente acolo unde este Dumnezeu, aproape de Dumnezeu. Urmarea Păstorului duce la casa lui, aceea este ținta oricărui drum, oaza dorită în deșert, cort de refugiu în fuga de dușmani, loc de pace unde se experimentează bunătatea și iubirea fidelă a lui Dumnezeu, zi după zi, în bucuria senină a unui timp fără de sfârșit.

Imaginile din acest Psalm, cu bogăția și profunzimea lor, au însoțit toată istoria și experiența religioasă a poporului lui Israel și îi însoțesc pe creștini. Îndeosebi, figura păstorului evocă timpul originar al Exodului, drumul lung în deșert, ca o turmă sub conducerea Păstorului divin (cf. Is 63,11-14; Ps 77,20-21; 78,52-54). Și în Țara Promisă regele avea misiunea de a paște turma Domnului, ca David, păstor ales de Dumnezeu și figură a lui Mesia (cf. 2Sam 5,1-2; 7,8; Ps 78,70-72). Apoi, după exilul din Babilon, aproape într-un nou Exod (cf. Is 40,3-5.9-11; 43,16-21), Israel este readus în patrie ca oaia rătăcită și regăsită, condusă din nou de Dumnezeu la pășuni îmbelșugate și locuri de odihnă (cf. Ez 34,11-16.23-31). Însă în Domnul Isus toată forța evocativă a Psalmului nostru ajunge la împlinire, își are plinătatea sa de semnificație: Isus este „Păstorul cel bun” care merge în căutarea oii rătăcite, care cunoaște oile sale și își dă viața pentru ele (cf. Mt 18,12-14; Lc 15,4-7; In 10,2-4.11-18), El este calea, drumul drept care ne duce la viață (cf. In 14,6), lumina care luminează valea întunecată și învinge orice frică a noastră (cf. In 1,9; 8,12; 9,5; 12,46). El este gazda generoasă care ne primește și ne salvează de dușmani pregătindu-ne masa trupului său și a sângelui său (cf. Mt 26,26-29; Mc 14,22-25; Lc 22,19-20) și cea definitivă a ospățului mesianic în cer (cf. Lc 14,15 șu; Ap 3,20; 19,9). El este Păstorul regesc, rege în blândețe și în iertare, întronat pe lemnul glorios al crucii (cf. In 3,13-15; 12,32; 17,4-5).

Iubiți frați și surori, Psalmul 23 ne invită se reînnoim încrederea noastră în Dumnezeu, abandonându-ne total în mâinile sale. Așadar să cerem cu credință ca Domnul să ne dea, și în drumurile dificile din timpul nostru, să mergem mereu pe cărările sale ca turmă docilă și ascultătoare, să ne primească în casa sa, la masa sa și să ne conducă la „ape liniștite”, pentru ca, prin primirea darului Duhului său, să putem să ne adăpăm la izvoarele sale, izvoare ale acelei ape vii „care țâșnește pentru viața veșnică” (In 4,14; cf. 7,37-39). Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 05.10.2011
Publicarea pe acest sit: 14.10.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns