Audienţa generală de miercuri

Sfântul Paul
Importanța cristologiei: caracterul decisiv al învierii
miercuri, 5 noiembrie 2008

Iubiți frați și surori,

„Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră și zadarnică este credința voastră și voi sunteți încă în păcatele voastre” (1Cor 15,14.17). Cu aceste cuvinte puternice din prima Scrisoare către Corinteni, sfântul Paul lasă să se înțeleagă ce importanță decisivă atribuie el învierii lui Isus. De fapt, în acest eveniment se află soluția problemei ridicate de drama crucii. Crucea singură nu ar putea să explice credința creștină, ba chiar ar rămâne o tragedie, indicație a absurdității existenței. Misterul pascal constă în faptul că acel răstignit ” a înviat a trei zi, după Scripturi” (1Cor 15,4) – așa atestă tradiția protocreștină. Aici se află cheia de boltă a cristologiei pauline: totul se învârte în jurul acestui centru gravitațional. Întreaga învățătură a sfântului Paul pornește de la și ajunge mereu la misterul Celui pe care Tatăl l-a înviat din morți. Învierea este un fapt fundamental, aproape o axiomă prealabilă (cf. 1Cor 15,12), pe baza căruia Paul poate să formuleze vestirea sa (kerygma) sintetică: Cel care a fost răstignit, și care astfel a manifestat iubirea imensă a lui Dumnezeu față de om, a înviat și este viu în mijlocul nostru.

Este importantă înțelegerea legăturii dintre vestirea învierii, așa cum o formulează Paul, și cea folosită în primele comunități creștine prepauline. Aici cu adevărat se poate vedea importanța tradiției care-l precede pe apostol și pe care el, cu mare respect și atenție, vrea la rândul său să o încredințeze. Textul despre înviere, conținut în cap. 15,1-11 din prima Scrisoare către Corinteni, scoate bine în evidență legătura dintre „a primi” și „a transmite”. Sfântul Paul atribuie multă importanță formulării literale a tradiției; la sfârșitul textului pe care-l examinăm el subliniază: „Atât eu, cât și ei, noi predicăm astfel” (1Cor 15,11), scoțând astfel în evidență unitatea kerygmei, a vestirii pentru toți credincioșii și pentru toți cei care vor vesti învierea lui Cristos. Tradiția la care face referință este izvorul din care trebuie luat. Originalitatea cristologiei sale nu este niciodată în dauna fidelității față de tradiție. Kerygma apostolilor se află mereu în fruntea elaborării personale a lui Paul; orice argumentare a sa pornește de la tradiția comună, în care se exprimă credința acceptată de toate Bisericile, care sunt o singură Biserică. Și astfel sfântul Paul oferă un model pentru toate timpurile cu privire la modul de a face teologie și la modul de a predica. Teologul, predicatorul nu creează noi viziuni despre lume și despre viață, ci este în slujba adevărului transmis, în slujba faptului real al lui Cristos, al crucii, al învierii. Misiunea sa este de a ne ajuta să înțelegem astăzi, în spatele cuvintelor antice, realitatea lui „Dumnezeu cu noi”, deci realitatea vieții adevărate.

Aici este oportun de precizat: sfântul Paul, vestind învierea, nu se preocupă să prezinte o expunere doctrinală organică a ei – nu vrea să scrie aproape un manual de teologie – ci tratează tema răspunzând la îndoieli și întrebări concrete care îi erau propuse de credincioși; așadar, un discurs ocazional, dar plin de credință și de teologie trăită. Se observă o concentrare asupra esențialului: noi am fost „îndreptățiți”, adică făcuți drepți, mântuiți, de Cristos mort și înviat pentru noi. Înainte de toate iese în evidență faptul învierii, fără de care viața creștină ar fi pur și simplu absurdă. În acea dimineață de Paște s-a întâmplat ceva extraordinar, nou și, în același timp, foarte concret, marcat de semne foarte precise, înregistrate de numeroși martori. Și pentru Paul, ca pentru ceilalți autori ai Noului Testament, învierea este legată de mărturia celui care a avut experiență directă cu Cel Înviat. E vorba de a vedea și de a simți nu numai cu ochii sau cu simțurile, ci și cu o lumină interioară care duce la recunoașterea a ceea ce simțurile externe atestă ca fapt obiectiv. De aceea Paul dă – ca și cele patru evanghelii – relevanță fundamentală temei aparițiilor, care sunt condiție fundamentală pentru credința în Cel Înviat care a lăsat mormântul gol. Aceste două fapte sunt importante: mormântul este gol și Isus a apărut realmente. Astfel se constituie acel lanț al tradiției care, prin mărturia apostolilor și a primilor discipoli, va ajunge la generațiile următoare, până la noi. Prima consecință, sau primul mod de a exprima această mărturie, este de a predica învierea lui Cristos ca sinteză a vestirii evanghelice și ca punct culminant al unui itinerar mântuitor. Paul face toate acestea în diferite ocazii: se pot consulta scrisorile și Faptele Apostolilor unde se vede mereu că punctul esențial pentru el este de a fi martor al învierii. Aș vrea să citez numai un text: Paul, arestat la Ierusalim, stă în fața Sinedriului ca acuzat. În această circumstanță în care pentru el este în joc moartea sau viața, el arată care este sensul și conținutul întregii sale predici: „Eu sunt judecat pentru speranța în învierea morților” (Fap 23,6). Tot acest refren Paul îl repetă încontinuu în scrisorile sale (cf. 1Tes 1,9 și urm.; 4,13-18; 5,10), în care face apel și la experiența sa personală, la întâlnirea sa personală cu Cristos înviat (cf. Gal 1,15-16; 1Cor 9,1).

Dar putem să ne întrebăm: pentru sfântul Paul, care este sensul profund al evenimentului învierii lui Isus? Ce ne spune nouă la distanță de două mii de ani? Afirmația „Cristos a înviat” este actuală și pentru noi? Pentru ce învierea este pentru el și pentru noi astăzi o temă așa de determinantă? Paul dă în mod solemn răspuns la această întrebare la începutul Scrisorii către Romani, unde începe referindu-se la „Evanghelia lui Dumnezeu… despre Fiul său născut după trup din descendența lui David, rânduit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfințeniei prin învierea din morți” (Rom 1,3-4). Paul știe bine și o spune de multe ori că Isus era Fiu al lui Dumnezeu mereu, din momentul întrupării sale. Noutatea învierii constă în faptul că Isus, ridicat din umilința existenței sale pământești, este constituit Fiu al lui Dumnezeu „cu putere”. Isus cel umilit până la moartea pe cruce poate să spună acum celor unsprezece: „Mi-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ” (Mt 28,18). Este realizat ceea ce spune Ps 2,8: „Cere-mi și-ți voi da popoarele ca moștenire și marginile pământului în stăpânire”. De aceea, cu învierea începe vestirea evangheliei lui Cristos la toate popoarele – începe împărăția lui Cristos, această nouă împărăție care nu are altă putere decât aceea a adevărului și a iubirii. Deci învierea dezvăluie definitiv care este identitatea autentică și statura extraordinară a celui răstignit. O demnitate incomparabilă și preaînaltă: Isus este Dumnezeu! Pentru sfântul Paul identitatea secretă a lui Isus, mai mult decât în întrupare se revelează în misterul învierii. În timp ce titlul de Cristos, adică de „Mesia”, „Uns”, în sfântul Paul tinde să devină numele propriu al lui Isus și cel de Domn specifică raportul său personal cu credincioșii, acum titlul de Fiu al lui Dumnezeu ilustrează raportul intim al lui Isus cu Dumnezeu, un raport care se revelează pe deplin în evenimentul pascal. De aceea, se poate spune că Isus a înviat pentru a fi Domn al celor morți și al celor vii (cf. Rom 14,9 și 2Cor 5,15) sau, în alți termeni, Mântuitorul nostru (cf. Rom 4,25).

Toate acestea sunt pline de consecințe importante pentru viața noastră de credință: noi suntem chemați să fim părtași până în intimitatea ființei noastre la tot evenimentul morții și învierii lui Cristos. Spune apostolul: „Am murit împreună cu Cristos” și credem că „vom și trăi împreună cu el, știind că Cristos cel înviat din morți nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui” (Rom 6,8-9). Asta se traduce într-o împărtășire a suferințelor lui Cristos, care este un preludiu la acea configurare deplină cu el prin înviere la care tindem în speranță. Este ceea ce i s-a întâmplat și sfântului Paul, a cărui experiență personală este descrisă în scrisori cu tonuri pe cât de realiste, pe atât de inimoase: „Pe el vreau să-l cunosc și puterea învierii lui și să fiu cu el în moarte, doar voi ajunge cumva la învierea din morți” (Fil 3,10-11; cf. 2Tim 2,8-12). Teologia crucii nu este o teorie – este realitatea vieții creștine. A trăi în credința în Isus Cristos, a trăi adevărul și iubirea implică renunțări în fiecare zi, implică suferințe. Creștinismul nu este calea comodității, este mai degrabă un urcuș exigent, însă luminat de lumina lui Cristos și de marea speranță care se naște din el. Sfântul Augustin spune: „Creștinii nu sunt scutiți de suferință, dimpotrivă lor le revine un pic mai mult suferință, pentru că a trăi credința exprimă curajul de a înfrunta viața și istoria mai în profunzime”. Totuși numai așa, experimentând suferința, cunoaștem viața în profunzimea sa, în frumusețea sa, în marea speranță ridicată de Cristos răstignit și înviat. De aceea, credinciosul se află încadrat între doi poli: pe de o parte, învierea care într-un fel este deja prezentă și activă în noi (cf. Col 3,1-4; Ef 2,6); pe de altă parte, urgența de a se insera în acel proces care-i conduce pe toți și totul spre plinătate, descrisă în Scrisoarea către Romani cu o imagine temerară: după cum toată creația geme și suferă aproape durerile nașterii, tot așa și noi gemem în așteptarea răscumpărării trupului nostru, a răscumpărării și învierii noastre (cf. Rom 8,18-23).

În sinteză, putem spune cu Paul că adevăratul credincios obține mântuirea mărturisind cu gura sa că Isus este Domnul și crezând cu inima sa că „Dumnezeu l-a înviat din morți” (cf. Rom 10,9). Înainte de toate este importantă inima care crede în Cristos și în credință „îl atinge” pe Cel Înviat; dar nu este suficient a purta în inimă credința, trebuie s-o mărturisim și s-o mărturisim cu gura, cu viața noastră, făcând astfel prezent adevărul crucii și al învierii în istoria noastră. De fapt, în felul acesta creștinul se inserează în acel proces grație căruia primul Adam, pământesc și supus corupției și morții, se transformă în ultimul Adam, cel ceresc și incoruptibil (cf. 1Cor 15,20-22.42-49). Acest proces a fost demarat cu învierea lui Cristos, în care, prin urmare, se întemeiază speranța de a putea într-o zi să intrăm și noi cu Cristos în adevărata noastră patrie care este în ceruri. Susținuți de această speranță să înaintăm cu mult curaj și cu bucurie.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 05.11.2008
Publicarea pe acest sit: 05.11.2008
Etichete: , ,

Lasă un răspuns