Audienţa generală de miercuri

Preoții: un dar oferit Bisericii și lumii
miercuri, 5 mai 2010

Iubiți frați și surori,

Duminica trecută, în vizita pastorală la Torino, am avut bucuria să rămân în rugăciune în fața sfântului Giulgiu, unindu-mă cu peste două milioane de pelerini care, în timpul expunerii solemne din aceste zile, au putut să-l contemple.

Acea Pânză sacră poate hrăni și alimenta credința și revigora pietatea creștină, deoarece ne stimulează să mergem la fața lui Cristos, la trupul lui Cristos răstignit și înviat, să contemplăm misterul pascal, centrul mesajului creștin. Noi, iubiți frați și surori, suntem mădulare vii ale trupului lui Cristos înviat, viu și activ în istorie (cf. Rom 12,5), fiecare după propria funcție, adică având misiunea pe care Domnul a voit să ne-o încredințeze. Astăzi, în această cateheză, aș vrea să mă întorc la misiunile specifice ale preoților, care, conform tradiției, sunt în mod esențial trei: a învăța, a sfinți și a conduce. În una dintre catehezele precedente am vorbit despre prima dintre aceste trei misiuni: învățarea, vestirea adevărului, vestirea Dumnezeului revelat în Cristos, sau – cu alte cuvinte – misiunea profetică de a-l pune pe om în contact cu adevărul, de a-l ajuta să cunoască esențialul vieții sale, al realității însăși.

Astăzi aș vrea să mă opresc pe scurt împreună cu voi asupra celei de-a doua misiuni pe care o are preotul, aceea de a-i sfinți pe oameni, mai ales prin sacramente și prin cultul Bisericii. Aici trebuie înainte de toate să ne întrebăm: Ce vrea să însemne cuvântul „sfânt”? Răspunsul este: „sfânt” este calitatea specifică a ființei lui Dumnezeu, adică adevăr absolut, bunătate, iubire, frumusețe – lumină curată. A sfinți o persoană înseamnă deci a o pune în contact cu Dumnezeu, cu acest a fi lumină, adevăr, iubire curată. Este clar că acest contact transformă persoana. În antichitate exista această convingere fermă: Nimeni nu-l poate vedea pe Dumnezeu fără să moară imediat. Prea mare este forța de adevăr și de lumină! Dacă omul atinge acest curent absolut, nu supraviețuiește. Pe de altă parte, exista și convingerea: fără un minim contact cu Dumnezeu omul nu poate să trăiască. Adevăr, bunătate, iubire sunt condiții fundamentale ale ființei sale. Problema este: Cum poate găsi omul acel contact cu Dumnezeu, care este fundamental, fără să moară năvălit de măreția ființei divine? Credința Bisericii ne spune că însuși Dumnezeu creează acest contact, că ne transformă treptat în adevărate imagini ale lui Dumnezeu.

Astfel am ajuns din nou la misiunea preotului de „a sfinți”. Nici un om de la sine, pornind de la propria forță, nu poate să pună pe altul în contact cu Dumnezeu. Parte esențială a harului Preoției este darul, misiunea de a crea acest contact. Asta se realizează în vestirea cuvântului lui Dumnezeu, în care lumina sa ne vine în întâmpinare. Se realizează în mod deosebit de dens în sacramente. Scufundarea în misterul pascal al morții și învierii lui Cristos are loc la Botez, este întărită de Mir și de Reconciliere, este alimentată de Euharistie, Sacrament care zidește Biserica în popor al lui Dumnezeu, trup al lui Cristos, templu al Duhului Sfânt (cf. Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică Pastores gregis, nr. 32). Deci însuși Cristos ne face sfinți, adică ne atrage în sfera lui Dumnezeu. Dar ca act al milostivirii sale infinite, îi cheamă pe unii să „fie” cu el (cf. Mc 3,14) și să devină, prin sacramentul Preoției, în pofida sărăciei umane, părtași de însăși Preoția lui, slujitori ai acestei sfințiri, împărțitori ai tainelor sale, „punți” ale întâlnirii cu el, ale mijlocirii lui între Dumnezeu și oameni și între oameni și Dumnezeu (cf. PO, 5).

În ultimele decenii au existat tendințe orientate să facă să prevaleze, în identitatea și în misiunea preotului, dimensiunea vestirii, dezlipind-o de cea a sfințirii; adesea s-a afirmat că ar fi necesar să se depășească o pastorație pur sacramentală. Dar este posibilă exercitarea în mod autentic a slujirii sacerdotale „depășind” pastorația sacramentală? Ce înseamnă propriu-zis pentru preoți a evangheliza, în ce constă așa-numitul primat al vestirii? După cum prezintă Evangheliile, Isus afirmă că vestirea împărăției lui Dumnezeu este scopul misiunii sale; însă această vestire nu este numai un „discurs”, ci include, în același timp, însăși acțiunea sa; semnele, minunile pe care Isus le săvârșește arată că împărăția vine ca realitate prezentă și că ea coincide până la urmă cu însăși persoana lui, cu dăruirea de sine, așa cum am auzit astăzi în lectura din Evanghelie. Și același lucru este valabil pentru slujitorul hirotonit: el, preotul, îl reprezintă pe Cristos, trimisul Tatălui, îi continuă misiunea, prin „cuvânt” și „sacrament”, în această totalitate de trup și suflet, de semn și cuvânt. Sfântul Augustin, într-o scrisoare adresată episcopului Honoratus din Thiabe, referindu-se la preoți, afirmă: „Așadar să facă servitorii lui Cristos, slujitorii cuvântului și ai sacramentului său, ceea ce el a poruncit sau a permis” (Epist. 228, 2). Este necesar să se reflecteze dacă, în anumite cazuri, faptul de a fi subevaluat exercitarea fidelă a lui munus sanctificandi nu a reprezentat oare o slăbire a credinței însăși în eficacitatea mântuitoare a sacramentelor și, în definitiv, în lucrarea actuală a lui Cristos și a Duhului său, prin Biserică, în lume.

Așadar cine mântuiește lumea și pe om? Singurul răspuns pe care-l putem da este: Isus din Nazaret, Domn și Cristos, răstignit și înviat. Și unde se actualizează misterul morții și învierii lui Cristos, care aduce mântuirea? În acțiunea lui Cristos prin intermediul Bisericii, îndeosebi în sacramentul Euharistiei, care face prezentă oferirea sacrificală răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu, în sacramentul Reconcilierii, în care din moartea păcatului ne întoarcem la viața nouă, și în orice alt act sacramental de sfințire (cf. PO, 5). Deci este important să se promoveze o cateheză adecvată pentru a-i ajuta pe credincioși să înțeleagă valoarea sacramentelor, dar este la fel de necesar, după exemplul sfântului Paroh de Ars, să fim disponibili, generoși și atenți în a dărui fraților comorile de har pe care Dumnezeu le-a pus în mâinile noastre și pentru care nu suntem „stăpâni”, ci păzitori și administratori. Mai ales în acest timp al nostru, în care, pe de o parte, pare că slăbește credința și, pe de altă parte, apar o profundă necesitate și o difuză căutare de spiritualitate, este necesar ca fiecare preot să-și amintească de faptul că, în misiunea sa, vestirea misionară, cultul și sacramentele nu sunt niciodată separate și să promoveze o pastorație sacramentală sănătoasă, pentru a forma poporul lui Dumnezeu și a-l ajuta să trăiască în mod deplin liturgia, cultul Bisericii, sacramentele ca daruri gratuite ale lui Dumnezeu, acte libere și eficace ale acțiunii sale de mântuire.

Așa cum aminteam la sfânta Liturghie a Crismei din acest an: „Centrul cultului Bisericii este sacramentul. Sacrament înseamnă că, în primul rând, nu noi oamenii facem ceva, ci Dumnezeu cu anticipație ne vine în întâmpinare cu acțiunea sa, ne privește și ne conduce spre el (…) Dumnezeu ne atinge prin realitățile materiale (…) pe care el le asumă în slujba sa, făcând din ele instrumente ale întâlnirii dintre noi și el însuși” (Sfânta Liturghie a Crismei, 1 aprilie 2010). Adevărul conform căruia în sacrament „nu noi, oamenii, facem ceva” se referă, și trebuie să se refere și la conștiința sacerdotală: fiecare preot știe bine că este instrument necesar pentru acțiunea mântuitoare a lui Dumnezeu, dar întotdeauna numai instrument. Această conștiință trebuie să-i facă umili și generoși în administrarea sacramentelor, respectând normele canonice, dar și având convingerea profundă că propria misiune este de a face în așa fel încât toți oamenii, uniți cu Cristos, să se poată oferi lui Dumnezeu ca ostie vie și sfântă plăcută lui (cf. Rom 12,1). Exemplar, cu privire la primatul lui munus sanctificandi și al interpretării corecte a pastorației sacramentale, este tot sfântul Ioan Maria Vianney, care, într-o zi, în fața unui om care spunea că nu are credință și dorea să discute cu el, parohul a răspuns: „Of, prietenul meu, vă orientați așa de rău, eu nu știu să raționez… dar dacă aveți nevoie de vreo consolare, puneți-vă acolo… (degetul său indica genuflexorul implacabil [din confesional] și credeți-mă, că mulți alții s-au așezat înainte de dumneavoastră și nu le-a părut rău” (cf. Monnin A., Il Curato d’Ars. Vita di Gian-Battista-Maria Vianney, I, Torino 1870, pag. 163-164).

Dragi preoți, trăiți cu bucurie și cu iubire liturgia și cultul: este o acțiune pe care Cel Înviat o îndeplinește în puterea Duhului Sfânt în noi, cu noi și prin noi. Aș vrea să reînnoiesc invitația făcută recent de „a ne întoarce la confesional, ca loc în care să celebrăm sacramentul Reconcilierii, dar și ca loc în care să «locuim» mai des, pentru ca credinciosul să poată găsi milostivire, sfat și întărire, să se simtă iubit și înțeles de Dumnezeu și să experimenteze prezența Milostivirii divine, alături de prezența reală în Euharistie” (Discurs la Penitențiaria Apostolică, 11 martie 2010). Și aș vrea să invit pe fiecare preot să celebreze și să trăiască în mod intens Euharistia, care este în inima misiunii de a sfinți; este Isus care vrea să fie cu noi, să trăiască în noi, să ni se dăruiască pe el însuși, să ne arate infinita milostivire și iubire a lui Dumnezeu; este unicul sacrificiu de iubire a lui Cristos care se face prezent, se realizează printre noi și ajunge până la tronul harului, în prezența lui Dumnezeu, îmbrățișează omenirea și ne unește cu el (cf. Discurs adresat Clerului din Roma, 18 februarie 2010). Și preotul este chemat să fie slujitor al acestui mare mister, în sacrament și în viață. Dacă „marea tradiție eclezială a dezlegat pe bună dreptate eficacitatea sacramentală de situația existențială concretă a fiecărui preot, și astfel așteptările legitime ale credincioșilor sunt salvgardate în mod adecvat”, asta nu ia nimic „din necesara, ba chiar indispensabila tindere spre perfecțiunea morală, care trebuie să locuiască în orice inimă autentic sacerdotală”: există și un exemplu de credință și de mărturie de sfințenie, pe care poporul lui Dumnezeu îl așteaptă pe bună dreptate de la păstorii săi (cf. Benedict al XVI-lea, Discurs la Întâlnirea Plenară a Congregației pentru Cler, 16 martie 2009). Și în celebrarea sfintelor taine preotul își află rădăcina sfințirii sale (cf. PO, 12-13).

Dragi prieteni, fiți conștienți de marele dar care sunt preoții pentru Biserică și pentru lume; prin slujirea lor, Domnul continuă să-i mântuiască pe oameni, să se facă prezent, să sfințească. Să știți să-i mulțumiți lui Dumnezeu și, mai ales, fiți aproape de preoții voștri cu rugăciunea și cu sprijinul, în special în dificultăți, pentru ca să fie tot mai mult păstori după inima lui Dumnezeu. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 05.05.2010
Publicarea pe acest sit: 06.05.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns