Audienţa generală de miercuri

Ioan, fiul lui Zebedeu
miercuri, 5 iulie 2006

Dragi frați și surori,

Dedicăm întâlnirea de astăzi amintirii unui al membru foarte important al colegiului apostolic: Ioan, fiul lui Zebedeu și fratele lui Iacob. Numele său, specific ebraic, înseamnă „Domnul a dăruit har”. El repara plasele de pescuit când Isus l-a chemat împreună cu fratele său (cfr. Matei 4,21; Marcu 1,19). Ioan face mereu parte din grupul restrâns, pe care Isus îl ia cu sine în anumite ocazii. Este împreună cu Petru și cu Iacob când Isus, la Cafarnaum, intră în casa lui Petru pentru a-i vindeca soacra (cfr. Marcu 1,29); împreună cu ceilalți doi îl urmează pe Învățător în casa șefului sinagogii Iair, a cărui fiică va fi readusă la viață (cfr. Marcu 5,37); îl urmează când urcă pe munte pentru a se schimba la față (cfr. Mc 9,2); îi este alături pe Muntele Măslinilor când în fața măreției Templului din Ierusalim rostește discursul despre sfârșitul orașului și al lumii (cfr. Marcu 13,3); și, în sfârșit, îi este alături când în Grădina Ghetsemani se duce deoparte pentru a se ruga Tatălui înainte de Pătimire (cfr. Marcu 14,33). Cu puțin timp înainte de Paști, când Isus alege doi dintre ucenici pentru a-i trimite să pregătească sala pentru Cină, lui și lui Petru le încredințează această misiune (cfr. Luca 22,8).

Această poziție însemnată a sa în grupul celor Doisprezece face într-o oarecare măsură de înțeles inițiativa luată într-o zi de către mama sa: ea se apropie de Isus pentru a-i cere ca cei doi fii, adică Ioan și Iacob, să poată să stea unul la dreapta Sa și altul la stânga Sa în Împărăție (cfr. Matei 20,20-21). După cum știm, Isus i-a răspuns adresând la rândul să o întrebare: a întrebat dacă ei vor putea să bea potirul pe care el însuși avea să îl bea (cfr. Matei 20,22). Intenția care se afla în spatele acelor cuvinte era de a le deschide celor doi ucenici ochii, de a-i introduce în cunoașterea misterului persoane Sale și de a le indica viitoarea chemare de a-i fi martori până la proba supremă a sângelui. Puțin mai târziu de fapt, Isus a precizat că nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji și pentru a-și da viața ca răscumpărare pentru cei mulți (cfr. Matei 20,28). În zilele de după înviere, îi regăsim pe „fiii lui Zebedeu” la lucru împreună cu Petru și alți câțiva discipoli într-o noapte nerodnică, după care urmează, prin intervenția celui Înviat, pescuirea minunată: tocmai „ucenicul pe care-l iubea Isus” va fi cel care îl va recunoaște primul pe „Domnul” și îl va arăta lui Petru (cfr. Ioan 21,1-13).

În cadrul Bisericii din Ierusalim, Ioan a ocupat un loc însemnat în conducerea primei adunări de creștini. Paul de fapt îl menționează printre aceia pe care el îi numește „stâlpii” acelei comunități (cfr. Galateni 2,9). De fapt, Luca în Faptele Apostolilor îl prezintă împreună cu Petru în timp ce merg să se roage în Templu (cfr. Fapte 3,1-4.11) sau apar înaintea Sinedriului pentru a-și mărturisi propria credință în Isus Cristos (cfr. Fapte 4,13.19). Împreună cu Petru este trimis de Biserica din Ierusalim la cei din Samaria care au primit Evanghelia, rugându-se asupra lor pentru ca să-l primească pe Duhul Sfânt (cfr. Fapte 8,14-15). În particular, trebuie amintit ceea ce afirmă, împreună cu Petru, înaintea Sinedriului care îi judecă: „Noi nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut și am auzit” (Fapte 4,20). Tocmai această franchețe în mărturisirea propriei credințe rămâne un exemplu și un îndemn pentru noi toți ca să fim mereu gata să declarăm cu hotărâre adeziunea noastră fermă la Cristos, punând credința înainte oricărui calcul sau interes omenesc.

Conform tradiției, Ioan este „ucenicul iubit”, care în cea de-a patra Evanghelie își pune capul pe pieptul Învățătorului în timpul Cinei de Taină (cfr. Ioan 13,21), se află la picioarele Crucii împreună cu Mama lui Isus (cfr. Ioan 19,25) și este în fine martor atât al mormântului gol cât și al prezenței Celui Înviat (cfr. Ioan 20,2; 21,7). Știm că această identificare este astăzi discutată de către cercetători, dintre care unii văd în el doar prototipul ucenicului lui Isus. Lăsând exegeților misiunea de a lămuri problema, să ne mulțumim acum să primim o lecție importantă pentru viața noastră: Domnul dorește să facă din fiecare dintre noi un ucenic care trăiește o prietenie personală cu El. Pentru a realiza aceasta nu este de ajuns să îl urmăm și să îl ascultăm în mod superficial; trebuie și să trăim cu El și ca El. Aceasta este posibil doar în contextul unui raport de mare familiaritate, pătruns de căldura unei încrederi totale. Este ceea ce se întâmplă între prieteni; de aceea a spus Isus într-o zi: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi… Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu știe ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15,13.15).

În scrierile apocrife Faptele lui Ioan, Apostolul este prezentat nu ca fondator al Bisericilor și nici măcar la conducerea comunităților deja constituite, ci într-o călătorie continuă ca și comunicator al credinței în întâlnirea cu „suflete capabile să spere și să fie mântuite” (18,10; 23,8). Totul este pus în mișcare de paradoxala intenție de a face să se vadă invizibilul. Și de fapt de către Biserica orientală el este numit simplu „Teologul”, adică cel care este capabil să vorbească în termeni accesibili despre lucrurile divine, dezvăluind o cale misterioasă de a ajunge la Dumnezeu prin adeziunea la Isus.

Devoțiunea față de Ioan apostolul a pornit din orașul Efes, unde, conform unei vechi tradiții, ar fi activat îndelung, murind în cele din urmă la o vârstă foarte înaintată, sub domnia împăratului Traian. La Efes împăratul Iustinian, în secolul al VI-lea, a poruncit să se construiască în cinstea sa o mare bazilică, din care au rămas astăzi ruine impunătoare. Tocmai în Orient el s-a bucurat și se bucură încă de o mare venerație. În iconografia bizantină este deseori reprezentat foarte bătrân – conform tradiției a murit sub împăratul Traian – și într-o stare de contemplație profundă, având aproape atitudinea unuia care invită la tăcere.

În realitate, fără reculegerea cuvenită nu este posibilă apropierea de misterul suprem al lui Dumnezeu și de revelația Sa. Aceasta explică de ce, cu ani în urmă, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Atenagoras, cel pe care Papa Paul al VI-lea l-a îmbrățișat într-o memorabilă întâlnire, a afirmat: „Ioan este la originea spiritualității noastre cele mai înalte. Ca și el, cei „tăcuți” cunosc acel misterios schimb între inimi, invocă prezența lui Ioan și inima lor se înflăcărează” (O. Clement, Dialoguri cu Atenagoras, Torino 1972, p. 159). Domnul să ne ajute să ne așezăm la școala lui Ioan pentru a învăța marea lecție de iubire, pentru ca să ne simțim iubiți de Cristos „până la sfârșit” (Ioan 13,1) și să ne dăm viața pentru El.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 05.07.2006
Publicarea pe acest sit: 05.07.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns