Audienţa generală de miercuri

Despre Crăciun
miercuri, 5 ianuarie 2010

Iubiți frați și surori!

Sunt bucuros să vă primesc la această primă audiență generală din noul an și din toată inima vă transmit vouă și familiilor voastră cele mai sincere urări. Stăpânul timpului și al istoriei să conducă pașii noștri pe calea binelui și să dăruiască fiecăruia belșug de har și prosperitate. Înconjurați încă de lumina Sfintei Nașteri, care ne invită la bucurie pentru venirea Mântuitorului, suntem astăzi în ajunul Epifaniei, în care celebrăm manifestarea Domnului la toate neamurile. Sărbătoarea Crăciunului fascinează astăzi ca odinioară, mai mult decât alte mari sărbători ale Bisericii; fascinează pentru că toți într-un fel sau altul intuiesc faptul că nașterea lui Isus are de-a face cu aspirațiile și speranțele cele mai profunde ale omului. Consumismul poate să abată de la această nostalgie interioară, dar dacă în inimă există dorința de a primi acel Prunc care aduce noutatea lui Dumnezeu, care a venit pentru a ne dărui viața în plinătate, luminile de la împodobirile de Crăciun pot să devină mai degrabă o reflexie a Luminii care s-a aprins cu întruparea lui Dumnezeu.

La celebrările liturgice din aceste zile sfinte am văzut în mod misterios, dar real, intrarea Fiului lui Dumnezeu în lume și am fost luminați încă o dată de lumina strălucirii sale. Fiecare celebrare este prezență actuală a misterului lui Cristos și în ea se prelungește istoria mântuirii. Cu privire la Crăciun, Sfântul Papă Leon cel Mare afirma: „Chiar dacă succesiunea acțiunilor corporale acum a trecut, așa cum a fost rânduit în prealabil în planul veșnic…, totuși noi adorăm încontinuu aceeași naștere din Fecioară care produce mântuirea noastră” (Predică despre Nașterea Domnului, 29, 2), și preciza: „pentru că ziua aceea nu a trecut în așa fel încât să fi trecut și puterea operei care a fost revelată atunci” (Predică despre Epifanie 36, 1). A celebra evenimentele întrupării Fiului lui Dumnezeu nu este o simplă amintire a unor fapte din trecut, ci înseamnă a face prezente acele mistere aducătoare de mântuire. În Liturgie, în celebrarea Sacramentelor, acele mistere devin actuale și devin eficace pentru noi, astăzi. Tot Sfântul Leon cel Mare afirma: „Tot ceea ce Fiul lui Dumnezeu a făcut și a învățat pentru a reconcilia lumea, noi cunoaștem numai în relatarea acțiunilor săvârșite în trecut, dar suntem sub efectul dinamismului acestor acțiuni prezente” (Predica 52, 1).

În Constituția despre liturgia sacră, Conciliul al II-lea din Vatican subliniază că lucrarea mântuirii realizată de Cristos continuă în Biserică prin celebrarea sfintelor taine, grație acțiunii Duhului Sfânt. Deja în Vechiul Testament, în drumul spre plinătatea credinței, avem mărturii privind modul în care prezența și acțiunea lui Dumnezeu este mediată prin semne, de exemplu, cel al focului (cf. Ex 3,2 și urm.; 19,18). Dar pornind de la Întrupare se întâmplă ceva tulburător: regimul de contact mântuitor cu Dumnezeu se transformă în mod radical și trupul devine instrumentul mântuirii: „Verbum caro factum est„, „Cuvântul s-a făcut trup”, scrie evanghelistul Ioan și un autor creștin din secolul al III-lea, Tertulian, afirmă: „Caro salutis est cardo„, „trupul este fundamentul mântuirii” (De carnis resurrectione, 8, 3: PL 2, 806).

Crăciunul este deja primiția lui „sacramentum-mysterium paschale„, adică este începutul misterului central al mântuirii care culmină în pătimire, moarte și înviere, pentru că Isus începe oferirea de Sine însuși din iubire încă din prima clipă a existenței Sale umane în sânul Fecioarei Maria. Deci noaptea de Crăciun este profund legată de marea veghere nocturnă a Paștelui, când învierea se împlinește în sacrificiul glorios al Domnului mort și înviat. Ieslea însăși, ca imagine a întrupării Cuvântului, în lumina relatării evanghelice, face aluzie deja la Paște și este interesant de văzut cum în unele icoane ale Nașterii în tradiția răsăriteană, Isus Prunc este reprezentat înfășat și pus într-o iesle care are forma unui mormânt; o aluzie la momentul în care El va fi luat jos de pe cruce, înfășat într-un giulgiu și pus într-un mormânt săpat în stâncă (cf. Lc 2,7; 23,53). Întruparea și Paștele nu sunt una lângă cealaltă, ci sunt cele două puncte cheie inseparabile ale credinței unice în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat și Răscumpărător. Crucea și Învierea presupun Întruparea. Numai pentru că într-adevăr Fiul, și în El însuși Dumnezeu, „a coborât” și „s-a făcut trup”, moartea și învierea lui Isus sunt evenimente care sunt pentru noi contemporane și ne privesc, ne smulg din moarte și ne deschid spre un viitor în care acest „trup”, existența pământească și tranzitorie, va intra în veșnicia lui Dumnezeu. În această perspectivă unitară a Misterului lui Cristos, vizita la iesle orientează vizita la Euharistie, unde îl întâlnim prezent în mod real pe Cristos răstignit și înviat, pe Cristos viu.

Așadar, celebrarea liturgică a Crăciunului nu este numai amintire, ci este mai ales mister; nu este numai comemorare, ci și prezență. Pentru a percepe sensul acestor două aspecte indisolubile, trebuie trăit în mod intens tot Timpul Crăciunului așa cum îl prezintă Biserica. Dacă îl luăm în considerare în sens larg, el se extinde pe durata a patruzeci de zile, de la 25 decembrie la 2 februarie, de la celebrarea din Noaptea de Crăciun, la Maternitatea Mariei, la Epifanie, la Botezul lui Isus, la nunta din Cana, la Prezentarea la Templu, tocmai în analogie cu Timpul pascal, care formează o unitate de cincizeci de zile, până la Rusalii. Manifestarea lui Dumnezeu în trup este evenimentul care a revelat Adevărul în istorie. De fapt, data de 25 decembrie, legată de ideea manifestării solare – Dumnezeu care apare ca lumină fără apus la orizontul istoriei -, ne amintește că nu e vorba numai de o idee, aceea că Dumnezeu este plinătatea luminii, ci de o realitate pentru noi oamenii deja realizată și mereu actuală: astăzi, ca atunci, Dumnezeu se revelează în trup, adică în „trupul viu” al Bisericii peregrine în timp, și în Sacramentele care ne dăruiesc astăzi mântuirea.

Simbolurile celebrărilor de Crăciun, amintite de Lecturi și de rugăciuni, dau liturgiei din acest Timp un sens profund de „epifanie” a lui Dumnezeu în Cristos-Cuvântul Întrupat, adică de „manifestare” care are și o semnificație escatologică, adică orientează spre ultimele timpuri. Deja în Advent cele două veniri, cea istorică și cea de la sfârșitul istoriei, erau direct legate; dar îndeosebi în Epifania și în Botezul lui Isus se celebrează manifestarea mesianică în perspectiva așteptărilor escatologice: consacrarea mesianică a lui Isus, Cuvântul întrupat, prin revărsarea Duhului Sfânt în formă vizibilă, duce la împlinire timpul promisiunilor și inaugurează timpurile din urmă.

Trebuie răscumpărat acest Timp al Crăciunului dintr-o îmbrăcăminte prea moralistă și sentimentală. Celebrarea Crăciunului nu ne propune numai niște exemple de imitat, cum ar fi umilința și sărăcia Domnului, bunăvoința și iubirea lui față de oameni; ci este mai degrabă invitația de a ne lăsa transformați total de Cel care a intrat în trupul nostru. Sfântul Leon cel Mare exclama: „Fiul lui Dumnezeu… s-a unit cu noi și ne-a unit pe noi cu El în așa fel încât înjosirea lui Dumnezeu până la condiția umană să devină o ridicare a omului până la înălțimile lui Dumnezeu” (Predică despre Nașterea Domnului 27,2). Manifestarea lui Dumnezeu are ca scop participarea noastră la viața divină, la realizarea în noi a misterului întrupării sale. Acest mister este împlinirea vocației omului. Tot Sfântul Leon cel Mare explică importanța concretă și mereu actuală a misterului Nașterii Domnului pentru viața creștină: „cuvintele Evangheliei și ale Profeților… înflăcărează spiritul nostru și ne învață să înțelegem Nașterea Domnului, acest mister al Cuvântului făcut trup, nu atât ca o amintire a unui eveniment din trecut, cât mai ales un fapt care se desfășoară sub ochii noștri… este ca și cum ni s-ar proclama în solemnitatea de astăzi: ‘Vă vestesc o mare bucurie, care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul'” (Predică despre Nașterea Domnului 29, 1). Și adaugă: „Recunoaște, creștinule, demnitatea ta și, fiind făcut părtaș de natura divină, vezi să nu mai recazi, printr-o conduită nevrednică, de la această măreție, în josnicia de mai înainte” (Predica 1 despre Nașterea Domnului, 3).

Dragi prieteni, să trăim acest Timp al Crăciunului cu intensitate: după ce l-am adorat pe Fiul lui Dumnezeu făcut om și așezat în iesle, suntem chemați să trecem la altarul Sacrificiului, unde Cristos, Pâinea cea vie coborâtă din cer, ni se oferă nouă ca adevărată hrană pentru viața veșnică. Și ceea ce am văzut cu ochii noștri, la masa Cuvântului și a Pâinii Vieții, ceea ce am contemplat, ceea ce mâinile noastre au atins, adică pe Cuvântul făcut trup, să îl vestim cu bucurie lumii și să îl mărturisim cu generozitate cu toată viața noastră. Reînnoiesc din inimă spre voi și spre toți cei dragi ai voștri urări sincere pentru Noul An și vă doresc o bună festivitate a Epifaniei.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 05.01.2010
Publicarea pe acest sit: 06.01.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns