Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 17.
A da cont despre speranța
care este în noi (cf. 1Pt 3,8-17)
miercuri, 5 aprilie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Prima Scrisoare a apostolului Petru poartă în sine o încărcătură extraordinară! Trebuie citită o dată, de două ori, de trei ori pentru a înțelege această încărcătură extraordinară: reușește să reverse mare mângâiere și pace, făcându-ne să percepem cum Domnul este mereu alături de noi și nu ne abandonează niciodată, mai ales în momentele mai delicate și dificile din viața noastră. Dar care este „secretul” acestei Scrisori, și în mod deosebit al textului pe care tocmai l-am ascultat (cf. 1Pt 3,8-17)? Aceasta este o întrebare. Știu că voi veți lua Noul Testament, veți căuta Prima Scrisoare a lui Petru și o veți citi încet-încet, pentru a înțelege secretul și forța acestei Scrisori. Care este secretul acestei Scrisori?

1. Secretul se află în faptul că această scriere își înfige rădăcinile sale direct în Paște, în inima misterului pe care-l celebrăm, făcându-ne astfel să percepem toată lumina și bucuria care provin din moartea și învierea lui Cristos. Cristos a înviat cu adevărat și acesta este un salut frumos pe care-l rostim în ziua de Paște: „Cristos a înviat! Cristos a înviat!”, cum fac atâtea popoare. A ne aminti că Cristos a înviat, este viu printre noi, este viu și locuiește în fiecare dintre noi. Pentru aceasta sfântul Petru ne invită cu putere să-l adorăm în inimile noastre (cf. v. 16). Acolo Domnul și-a stabilit locuința în momentul Botezului nostru și de acolo continuă să ne reînnoiască pe noi și viața noastră, umplându-ne de iubirea sa și de plinătatea Duhului. Iată deci pentru ce apostolul ne recomandă să dăm cont despre speranța care este în noi (cf. v. 16): speranța noastră nu este un concept, nu este un sentiment, nu este un telefon celular, nu este o grămadă de bogății! Speranța noastră este o Persoană, este Domnul Isus pe care-l recunoaștem viu și prezent în noi și în frații noștri, deoarece Cristos a înviat. Popoarele slave se salută cu acest „Cristos a înviat”, „Christos voskrese!” spun între ei; și sunt fericiți să spună asta! Și acesta este acel „bună ziua” și „bună seara” cu care se salută: „Cristos a înviat!”.

2. Înțelegem așadar că despre această speranță nu trebuie să se dea cont atât la nivel teoretic, în cuvinte, ci mai ales cu mărturia vieții, și asta fie în interiorul comunității creștine, fie în afara ei. Dacă Cristos este viu și locuiește în noi, în inima noastră, atunci trebuie să-l și lăsăm să se facă vizibil, să nu-l ascundem, și să acționeze în noi. Asta înseamnă că Domnul Isus trebuie să devină tot mai mult modelul nostru: model de viață și că noi trebuie să învățăm să ne comportăm așa cum s-a comportat El. A face ceea ce făcea Isus. Deci, speranța care locuiește în noi nu poate să rămână ascunsă înlăuntrul nostru, în inima noastră: ci, ar fi o speranță slabă, care nu are curajul de a ieși în afară și de a se arăta; însă speranța noastră, așa cum transpare din Psalmul 33 citat de Petru, trebuie să se elibereze în mod necesar în afară, luând forma fină și inconfundabilă a dulceții, a respectului, a bunăvoinței față de aproapele, ajungând chiar să ierte pe cel care ne face rău. O persoană care nu are speranță nu reușește să ierte, nu reușește să dea mângâierea iertării și să se aibă mângâierea de a ierta. Da, pentru că Isus a făcut așa și așa continuă să facă prin cei care îi fac spațiu în inima lor și în viața lor, având conștiința că răul nu se învinge cu răul, ci cu umilința, milostivirea și blândețea. Mafioții cred că răul se poate învinge cu răul și astfel fac răzbunare și fac atâtea lucruri pe care le știm cu toții. Dar nu cunosc ce este umilința, milostivirea și blândețea. Și de ce? Pentru că mafioții nu au speranță. Gândiți-vă la asta.

3. Iată pentru ce sfântul Petru afirmă că „este mai bine să suferiți făcând binele, decât făcând răul” (v. 17): nu înseamnă că este bine a suferi, dar că, atunci când suferim pentru bine, suntem în comuniune cu Domnul, care a acceptat să pătimească și să fie pus pe cruce pentru mântuirea noastră. Așadar, atunci când și noi, în situațiile mai mici sau mai mari din viața noastră, acceptăm să suferim pentru bine, este ca și cum am arunca în jurul nostru semințe de înviere, semințe de viață și am face să strălucească în întuneric lumina Paștelui. Pentru aceasta apostolul ne îndeamnă să răspundem mereu „binecuvântând” (v. 9): binecuvântarea nu este o formalitate, nu este numai un semn de curtoazie, ci este un mare dar pe care noi cei dintâi l-am primit și pe care avem posibilitatea de a-l împărtăși cu frații. Este vestea iubirii lui Dumnezeu, o iubire nemăsurată, care nu se epuizează, care nu dispare niciodată și care constituie adevăratul fundament al speranței noastre.

Dragi prieteni, înțelegem și de ce apostolul Petru ne numește „fericiți”, când ar trebui să suferim pentru dreptate (cf. v. 13). Nu este numai datorită unui motiv moral sau ascetic, ci este pentru că de fiecare dată când noi luăm partea celor din urmă și a celor marginalizați sau când nu răspundem la rău cu rău, ci iertând, fără răzbunare, iertând și binecuvântând, de fiecare dată când facem asta noi strălucim ca semne vii și luminoase de speranță, devenind astfel instrument de mângâiere și de pace, după inima lui Dumnezeu. Și astfel mergem înainte cu dulceață, blândețe, amabilitate și făcând bine și celor care nu ne iubesc, sau ne fac rău. Înainte!

* * *

APEL

Gândul meu se îndreaptă în acest moment spre atentatul grav din zilele trecute în metroul din Sankt Petersburg, care a provocat victime și îngrijorare în populație. În timp ce încredințez milostivirii lui Dumnezeu pe cei care au murit în mod tragic, exprim apropierea mea spirituală de rudele lor și de toți cei care suferă din cauza acestui eveniment dramatic.

Asistăm îngroziți la ultimele evenimente din Siria. Exprim deplângerea mea fermă pentru măcelul inacceptabil petrecut ieri în provincia Idlib, unde au fost ucise zeci de persoane lipsite de apărare, între care atâția copii. Mă rog pentru victime și pentru rudele lor și fac apel la conștiința celor care au responsabilități politice, la nivel local și internațional, pentru ca să înceteze această tragedie și să se aducă alinare acelei populații dragi care de atâta timp este chinuită de război. De asemenea, încurajez eforturile celor care, deși în nesiguranță și în dificultăți, se străduiesc să ducă ajutoare locuitorilor din acea regiune.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 05.04.2017
Publicarea pe acest sit: 05.04.2017
Etichete: ,

Comments are closed