Audienţa generală de miercuri

Slujirea comuniunii
miercuri, 5 aprilie 2006

Dragi frați și surori,

În noua serie de cateheze, începută cu puține săptămâni înainte, dorim să analizăm originile Bisericii, pentru a înțelege planul originar al lui Isus, și astfel să înțelegem esența Bisericii, care nu se schimbă cu trecerea timpului. Dorim astfel să înțelegem și rostul nostru de a fi în Biserică și cum trebuie să ne angajăm pentru a-l trăi la începutul unui nou mileniu creștin.

Analizând Biserica în formare, putem descoperi două aspecte: un prim aspect este bine pus în lumină de Sfântul Irineu din Lyon, martir și mare teolog de la sfârșitul secolului al II-lea, primul care ne-a lăsat o teologie oarecum sistematică. Sfântul Irineu scria: „Unde este Biserica, acolo este și Duhul lui Dumnezeu; și unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica și orice har; căci Duhul este adevăr” (Adversus haereses, III, 24,1: PL VII, 966). Prin urmare există o legătură intimă dintre Duhul Sfânt și Biserică. Duhul Sfânt construiește Biserica și îi dă acesteia adevărul, revărsând, așa cum spune sfântul Paul, în inimile credincioșilor iubirea (cfr Romani 5,5). Mai există însă un al doilea aspect. Această legătură intimă cu Duhul Sfânt nu anulează umanitatea noastră cu toată slăbiciunea, ei și astfel comunitatea ucenicilor cunoaște încă de la început nu doar bucuria Duhului Sfânt, harul adevărului și al iubirii, ci și încercarea, constituită mai ales de contrastele referitoare la adevărurile de credință, din care rezultă rupturi ale comuniunii. Așa cum comuniunea iubirii există încă de la început și va fi până la sfârșit (cfr 1Ioan 1,1su) tot astfel, din păcate, încă de la început intervine și divizarea. Nu trebuie să ne mire faptul că ea există și astăzi: „Dintre noi au ieșit – se spune în prima Epistolă a lui Ioan -, dar nu erau de-ai noștri, pentru că, dacă ar fi fost de-ai noștri, ar fi rămas cu noi, dar trebuia să se arate că nu toți sunt de-ai noștri” (2,19). Deci există mereu pericolul, în întâmplările lumii dar și în slăbiciunile Bisericii, de a pierde credința, și astfel de a pierde iubirea și fraternitatea. Prin urmare există o datorie precisă, pentru cine crede în Biserica iubirii și vrea să trăiască în ea, să recunoască și acest pericol și să accepte faptul că nu mai este posibilă comuniunea cu cei care s-au îndepărtat de doctrina mântuirii (cfr 2In 9-11).

Faptul că Biserica de la început a fost foarte conștientă de aceste tensiuni posibile în experiența comuniunii o arată bine prima Epistolă a lui Ioan: nu există glas în Noul Testament care să se înalțe cu mai multă forță pentru a pune în evidență realitatea și îndatorirea iubirii fraterne între creștini; același glas însă se adresează cu severitate drastică adversarilor, care au fost odată membri ai comunității iar acum nu mai sunt. Biserica iubirii este și Biserica adevărului, înțeles înainte de toate ca fidelitate față de Evanghelia încredințată de Domnul Isus discipolilor Lui. Fraternitatea creștină se naște din faptul de a fi făcuți fii ai aceluiași Tată de către Duhul adevărului: „Căci toți cei care sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu” (Romani 8,14). Însă familia fiilor lui Dumnezeu, pentru a trăi în unitate și în pace, are nevoie de cineva care să o păstreze în adevăr și să o călăuzească cu discernământ înțelept exprimat cu autoritate: aceasta trebuie să o facă slujirea Apostolilor. Și aici ajungem la un punct important. Biserica este toată a Duhului Sfânt, dar are o structură, succesiunea apostolică, căreia îi revine responsabilitatea de a garanta faptul că Biserica rămâne în adevărul dăruit de Cristos, din care vine și capacitatea iubirii.

Faptele Apostolilor exprimă cu mare eficacitate convergența acestor valori în viața Bisericii în formare: „Ei erau stăruitori în învățătura apostolilor și în comuniunea fraternă (koinon?a), la frângerea pâinii și la rugăciune” (Fapte 2,42). Comuniunea se naște din credința trezită de predicarea apostolică, se nutrește din frângerea pâinii și din rugăciune și se exprimă în caritatea fraternă și în slujire. Suntem în fața descrierii comuniunii Bisericii în formare în bogăția dinamismului său intern și a expresiilor sale vizibile: darul comuniunii este păstrat și promovat îndeosebi de ministerul apostolic, care la rândul său este dar pentru toată comunitatea.

Apostolii și succesorii lor sunt, așadar, păstrătorii și martorii cu autoritate ai depozitului adevărului încredințat Bisericii, după cum sunt și slujitorii carității: două aspecte care merg împreună. Ei trebuie să se gândească mereu la inseparabilitatea acestei duble slujiri, care în realitate este una singură: adevăr și caritate, revelate și dăruite de Domnul Isus. Slujirea lor este, în acest sens, înainte de toate o slujire a iubirii: caritatea pe care ei trebuie să o trăiască și să o promoveze este inseparabilă de adevărul pe care îl păstrează și îl transmit. Adevărul și iubirea sunt două fețe ale aceluiași dar, care vine de la Dumnezeu și care datorită slujirii apostolice este păstrat în Biserică și ajunge până la noi cei de astăzi! Și prin slujirea Apostolilor și a succesorilor lor iubirea lui Dumnezeu-Treime ajunge la noi pentru a ne comunica adevărul care ne face liberi (cfr Ioan 8,32)! Toate acestea pe care le vedem în Biserica în formare ne îndeamnă să ne rugăm pentru Succesorii Apostolilor, pentru toți Episcopii și pentru Succesorii lui Petru, pentru ca să fie cu adevărat împreună păstrători ai adevărului și ai carității; pentru ca să fie, în acest sens, cu adevărat apostoli al lui Cristos, pentru ca lumina Lui, lumina adevărului și a carității, să nu se stingă niciodată în Biserică și în lume.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radio Vatican
Copyright: Libreria Editrice Vaticana
Publicarea în original: 05.04.2006
Publicarea pe acest sit: 11.04.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns