Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 35.
Misionari ai speranței astăzi

miercuri, 4 octombrie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În această cateheză vreau să vorbesc despre tema „Misionari ai speranței astăzi”. Sunt bucuros să fac asta la începutul lunii octombrie, care în Biserică este dedicată în mod deosebit misiunii, precum și în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, care a fost un mare misionar al speranței!

De fapt, creștinul nu este un profet al nenorocirii. Noi nu suntem profeți ai nenorocirii. Esența vestirii sale este opusul, opusul nenorocirii: este Isus, mort din iubire și pe care Dumnezeu l-a înviat în dimineața de Paște. Și acesta este nucleul credinței creștine. Dacă Evangheliile s-ar opri la îngroparea lui Isus, istoria acestui profet s-ar adăuga la multele biografii de personaje eroice care și-au dedicat viața pentru un ideal. Evanghelia ar fi atunci o carte edificatoare, chiar mângâietoare, dar n-ar fi o veste de speranță.

Însă Evangheliile nu se încheie cu vinerea sfântă, merg mai departe; și tocmai acest fragment ulterior transformă viețile noastre. Discipolii lui Isus erau dărâmați în acea sâmbătă după răstignirea sa; acea piatră rostogolita la intrarea mormântului a închis și cei trei ani entuziasmanți trăiți de ei cu Învățătorul din Nazaret. Părea că totul s-a terminat și unii, dezamăgiți și înfricoșați, părăseau deja Ierusalimul.

Însă Isus învie! Acest fapt neașteptat răstoarnă și transformă mintea și inima discipolilor. Pentru că Isus nu învie numai pentru El însuși, ca și cum renașterea sa ar fi o prerogativă de care să fie gelos: dacă se înalță către Tatăl este pentru că vrea ca de învierea sa să fie părtașă fiecare ființă umană și să tragă în sus fiecare creatură. Și în ziua de Rusalii discipolii sunt transformați de suflul Duhului Sfânt. Nu vor avea numai o veste bună de dus tuturor, ci vor fi ei înșiși diferiți de cum erau înainte, ca renăscuți la viață nouă. Învierea lui Isus ne transformă cu forța Duhului Sfânt. Isus este viu, este viu printre noi, este viu și are acea forță de a transforma.

Cât de frumos este să ne gândim că suntem vestitori ai învierii lui Isus nu numai în cuvinte, ci cu faptele și cu mărturia vieții! Isus nu vrea discipoli capabili numai să repete formule învățate pe de rost. Vrea martori: persoane care propagă speranță cu modul lor de a primi, de a zâmbi, de a iubi. Mai ales de a iubi: pentru că forța învierii îi face pe creștini capabili să iubească și atunci când iubirea pare că și-a pierdut motivațiile sale. Există un „mai mult” care locuiește în existența creștină și care nu se explică pur și simplu cu forța sufletească sau cu un optimism mai mare. Credința, speranța noastră nu este numai un optimism; este altceva, mai mult! Este ca și cum credincioșii ar fi persoane cu o „bucată de cer” în plus deasupra capului, însoțiți de o prezență pe care cineva nu reușește nici măcar s-o intuiască.

Astfel misiunea creștinilor în această lume este acela de a deschide spații de mântuire, ca niște celule de regenerare capabile să restituie limfa la ceea ce părea pierdut pentru totdeauna. Când cerul este în întregime înnorat, este o binecuvântare cel care știe să vorbească despre soare. Iată, adevăratul creștin este așa: nu este plângăcios și supărat, ci convins, prin forța învierii, că niciun rău nu este infinit, nicio noapte nu este fără sfârșit, niciun om nu este definitiv greșit, nicio ură nu este invincibilă de iubire.

Desigur, uneori discipolii vor plăti scump această speranță dăruită lor de Isus. Să ne gândim la atâția creștini care nu au abandonat poporul lor, când a venit timpul persecuției. Au rămas acolo, unde erau nesiguri și de ziua de mâine, unde nu se puteau face proiecte de niciun tip, au rămas sperând în Dumnezeu. Și să ne gândim la frații noștri, la surorile noastre din Orientul Mijlociu care dau mărturie de speranță și chiar își oferă viața pentru această mărturie. Aceștia sunt adevărați creștini! Aceștia poartă cerul în inimă, privesc dincolo, mereu dincolo. Cel care a avut harul de a îmbrățișa învierea lui Isus mai poate spera în ceea ce este nesperat. Martirii din orice timp, cu fidelitatea lor față de Cristos, relatează că nedreptatea nu este ultimul cuvânt în viață. În Cristos înviat putem continua să sperăm. Bărbații și femeile care au un „pentru ce” să trăiască rezistă mai mult decât ceilalți în timpurile de nenorocire. Dar cine îl are pe Cristos alături de el cu adevărat nu se mai teme de nimic. Și pentru aceasta creștinii, adevărații creștini, nu sunt niciodată oameni ușori și concilianți. Blândețe lor nu trebuie confundată cu un sentiment de nesiguranță și de capitulare. Sfântul Paul îl stimulează pe Timotei să sufere pentru Evanghelie, și spune așa: „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci Duhul tăriei, al iubirii și al chibzuinței” (2Tim 1,7). Căzuți fiind, se ridică mereu.

Iată, iubiți frați și surori, de ce creștinul este un misionar de speranță. Nu prin meritul său, ci grație lui Isus, bobul de grâu care, căzut în pământ, a murit și a adus mult rod (cf. In 12,24).

* * *

Anunț

Doresc să anunț că de la 19 la 24 martie 2018 este convocată de Secretariatul General al Sinodului Episcopilor o reuniune presinodală la care sunt invitați tineri care provin din diferitele părți ale lumii: fie tineri catolici, fie tineri de diferite confesiuni creștine și de alte religii, sau necredincioși.

Această inițiativă se inserează pe drumul de pregătire a următoarei Adunări Generale a Sinodului Episcopilor care va avea ca temă Tinerii, credința și discernământul vocațional, în octombrie 2018. Cu acest drum Biserica vrea să se pună în ascultarea glasului, a sensibilității, a credinței precum și a îndoielilor și a criticilor tinerilor – trebuie să-i ascultăm pe tineri -. Pentru aceasta, concluziile reuniunii din martie vor fi transmise părinților sinodali.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 04.10.2017
Publicarea pe acest sit: 04.10.2017
Etichete: ,

Comments are closed