Audienţa generală de miercuri

Despre rugăciune,
miercuri, 4 mai 2011

Iubiți frați și surori,

Astăzi aș vrea să încep o nouă serie de cateheze. După catehezele despre Părinții Bisericii, despre marii teologi din Evul Mediu, despre marile femei, aș vrea acum să aleg o temă pe care o îndrăgim cu toții: este tema rugăciunii, în mod specific a celei creștine, adică rugăciunea pe care ne-a învățat-o Isus și pe care continuă să ne-o învețe Biserica. De fapt, în Isus omul devine capabil să se apropie de Dumnezeu cu profunzimea și intimitatea raportului de paternitate și de filiație. Împreună cu primii discipoli, cu încredere umilă ne adresăm așadar Învățătorului și îi cerem: „Doamne, învață-ne să ne rugăm” (Lc 11,1).

În următoarele cateheze, apropiindu-ne de Sfânta Scriptură, de marea tradiție a Părinților Bisericii, a maeștrilor de spiritualitate, de liturgie, dorim să învățăm să trăim și mai intens raportul nostru cu Domnul, aproape ca o „Școală a rugăciunii”. De fapt, știm bine că rugăciunea nu trebuie neglijată: trebuie să învățăm să ne rugăm, aproape dobândind mereu din nou această artă; chiar și cei care sunt foarte înaintați în viața spirituală simt mereu nevoia de a intra la școala lui Isus pentru a învăța să se roage cu autenticitate. Primim prima lecție de la Domnul prin exemplul Său. Evangheliile ni-l descriu pe Isus în dialog intim și constant cu Tatăl: este o comuniune profundă a celui care a venit în lume nu pentru a face voința sa, ci pe aceea a Tatălui care l-a trimis pentru mântuirea omului.

În această primă cateheză, ca introducere, aș vrea să propun câteva exemple de rugăciune prezente în culturile antice, pentru a arăta cu, practic mereu și pretutindeni oamenii s-au adresat lui Dumnezeu.

Încep cu Egiptul antic, ca exemplu. Aici un om orb, cerând divinității să-i redea vederea, atestă ceva universal uman, care este pura și simpla rugăciune de cerere din partea celui care se află în suferință, acest om se roagă: „Inima mea dorește să te vadă… Tu care m-ai făcut să văd întunericul, creează lumina pentru mine. Fie ca să te văd! Apleacă asupra mea fața ta preaiubită” (A. Barucq – F. Daumas, Hymnes et prières de l’Egypte ancienne, Paris 1980, trad. it. în: Preghiere dell’umanità, Brescia 1993. pag. 30). Fie ca eu să te văd; aici se află nucleul rugăciunii!

La religiile din Mesopotamia domina un simț de vinovăție ascunsă și paralizantă, însă nu lipsită de speranța răscumpărării și eliberării din partea lui Dumnezeu. Putem astfel aprecia această implorare din partea unui credincios din acele culte antice, care sună așa: „O, Dumnezeule, care ești indulgent chiar și vina cea mai gravă, iartă păcatul meu… Privește, Doamne, la slujitorul tău deposedat, și suflă briza ta asupra lui: fără întârziere iartă-l. Înmoaie pedeapsa ta severă. Desfăcut de legături, fă care eu să respir din nou; frânge lanțul meu, dezleagă-mă de lațuri” (M.-J. Seux, Hymnes et prières aux Dieux de Babylone et d’Assyrie, Paris 1976, trad. it. în: Preghiere dell’umanità, op. cit., pag. 37). Sunt expresii care demonstrează că omul, în căutarea lui Dumnezeu, a intuit, chiar dacă în mod confuz, pe de o parte vina sa, pe de altă parte aspectele de milostivire și de bunătate divină.

În cadrul religiei păgâne din Grecia antică se asistă la o evoluție foarte semnificativă: rugăciunile, deși continuă să invoce ajutorul divin pentru a obține favoarea cerească în toate circumstanțele vieții zilnice și pentru a dobândi binefaceri materiale, se orientează progresiv spre cererile cele mai dezinteresate, care permit omului care crede să aprofundeze raportul său cu Dumnezeu și să devină mai bun. De exemplu, marele filozof Platon prezintă o rugăciune a maestrului său, Socrate, considerat pe bună dreptate unul dintre fondatorii gândirii occidentale. Așa se ruga Socrate: „Faceți în așa fel încât eu să fiu frumos înăuntru. Ca eu să-l consider bogat pe cel care este înțelept și ca să nu am bani decât numai atâția câți poate lua și purta cel înțelept. Nu cer mai mult” (Opere I. Fedro279c, trad. it. P. Pucci, Bari 1966). Ar vrea să fie mai ales frumos dinăuntru și înțelept, și nu bogat în bani.

În acele minunate capodopere ale literaturii din toate timpurile care sunt tragediile grecești, și astăzi, după douăzeci și cinci de secole, citite, meditate și reprezentate, sunt conținute de rugăciunile care exprimă dorința de a-l cunoaște pe Dumnezeu și de a adora maiestatea Sa. Una dintre acestea spune așa: „Sprijin al pământului, care deasupra pământului îți ai sediul, oricine ai fi tu, greu de înțeles, Zeus, fie că ești lege a naturii sau a gândirii celor muritori, către tine mă îndrept: deoarece tu, acționând pe căi tăcute, conduci evenimentele umane după dreptate” (Euripide,Troiane, 884-886, trad. it. Preghiere dell’umanità, op. cit., pag. 54). Dumnezeu rămâne un pic nebulos și totuși omul îl cunoaște pe acest Dumnezeu necunoscut și îl roagă pe cel care conduce căile pământului.

Și la romani, care au constituit acel mare Imperiu în care s-a născut și s-a răspândit în mare parte Creștinismul de la începuturi, rugăciunea, chiar dacă asociată la o concepție utilitaristă și în mod fundamental legată de cererea ocrotirii divine asupra vieții comunității civile, se deschide uneori la invocații admirabile pentru zelul evlaviei personale, care se transformă în laudă și mulțumire. Este martor un autor din Africa romană din secolul al II-lea după Cristos, Apuleius. În scrierile sale el manifestă insatisfacția contemporanilor față de religia tradițională și dorința după un raport mai autentic cu Dumnezeu. În capodopera sa intitulată Metamorfozele, un credincios se adresează unei divinități feminine cu aceste cuvinte: „Tu, da, ești sfântă, tu ești în orice timp salvatoarea speciei umane, tu, în generozitatea ta, dai mereu ajutor celor muritori, tu oferi celor lipsiți în travaliu afectul dulce pe care îl poate avea o mamă. Nici ziua nici noaptea nici vreo clipă, oricât de scurtă ar fi, nu trece fără ca tu să o umpli cu binefacerile tale” (Apuleius din Madarus, Metamorfoze IX, 25, trad. it. C. Annaratone, în: Preghiere dell’umanità, op. cit., pag. 79).

În aceeași perioadă împăratul Marc Aureliu – care era și filozof gânditor asupra condiției umane – afirmă necesitatea de a se ruga pentru a stabili o cooperare fructuoasă între acțiunea divină și acțiunea umană. Scrie el în Amintiri: „Cine ți-a spus că zeii nu ne ajută și în ceea ce depinde de noi? Începe așadar să-i rogi, și vei vedea” (Dictionnaire de Spiritualitè XII/2, col. 2213). Acest sfat al împăratului filozof a fost efectiv pus în practică de nenumărate generații de oameni înainte de Cristos, demonstrând astfel că viața umană fără rugăciune, care deschide existența noastră la misterul lui Dumnezeu, devine lipsită de sens și de referință. De fapt, în orice rugăciune se exprimă mereu adevărul creaturii umane, care pe de o parte experimentează slăbiciune și lipsă, și de aceea cere ajutor Cerului, și pe de altă parte este înzestrată cu o extraordinară demnitate, pentru că, pregătindu-se să primească Revelația divină, se descoperă capabil să intre în comuniune cu Dumnezeu.

Dragi prieteni, în aceste exemple de rugăciune din diferitele epoci și civilizații reiese conștiința pe care o are ființa umană despre condiția sa de creatură și despre dependența sa de un Altul superior ei și izvor de orice bine. Omul din toate timpurile se roagă pentru că nu poate să nu se întrebe care este sensul existenței sale, care rămâne neclar și deprimant dacă nu este pus în raport cu misterul lui Dumnezeu și cu planul său cu privire la lume. Viața umană este o împletire de bine și rău, de suferință nejustificată și de bucurie și frumusețe, care în mod spontan și irezistibil ne face să îi cerem lui Dumnezeu acea lumină și acea forță interioare care să ne ajute pe pământ și să deschidă o speranță care să meargă dincolo de granițele morții. Religiile păgâne rămân o invocație care de pe pământ așteaptă un răspuns din Cer. Unul din ultimii mari filozofi păgâni, care a trăit deja în plină epocă creștină, Proclus din Constantinopol, dă glas acestei așteptări, spunând: „De necunoscut, nimeni nu te conține. Tot ceea ce gândim îți aparține. Sunt de la tine relele noastre și bunurile noastre, de tine depinde orice dorință puternică, o, Inefabilule, pe care sufletele noastre îl simt prezent, către tine înălțând un imn de tăcere” (Hymni, ed. E. Vogt, Wiesbaden 1957, în: Preghiere dell’umanità, op. cit., pag. 61).

În exemplele de rugăciune din diferitele culturi, pe care le-am luat în considerare, putem vedea o mărturie a dimensiunii religioase și a dorinței după Dumnezeu înscrisă în inima oricărui om, care primesc împlinire și exprimare deplină în Vechiul și în Noul Testament. Într-adevăr, Revelația purifică și duce la plinătatea ei dorința originară a omului după Dumnezeu, oferindu-i, în rugăciune, posibilitatea unui raport mai profund cu Tatăl ceresc.

La începutul acestui drum al nostru în „Școala rugăciunii” vrem deci să-i cerem Domnului ca să lumineze mintea noastră și inima noastră pentru ca raportul cu El în rugăciune să fie tot mai intens, afectuos și constant. Încă o dată să-i spunem: „Doamne, învață-ne să ne rugăm” (Lc 11,1).

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 04.05.2011
Publicarea pe acest sit: 05.05.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns