Audienţa generală de miercuri

Sfântul Vasile
miercuri, 4 iulie 2007

Dragi frați și surori,

Astăzi dorim să amintim pe unul dintre marii Părinți ai Bisericii, sfântul Vasile, numit de textele liturgice bizantine un „luminător al Bisericii”. A fost unul dintre marii Episcopi ai secolului al IV-lea, spre care privește cu admirație atât Biserica din Orient cât și cea din Occident datorită sfințeniei vieții, perfecțiunii doctrinei și îmbinării armonioase dintre calitățile sale speculative și practice. S-a născut în jurul anului 330 într-o familie de sfinți, „o adevărată Biserică domestică”, ce trăia într-o atmosferă de credință profundă. Și-a făcut studiile alături de cei mai buni învățători din Atena și din Constantinopol. Nemulțumit de succesele sale lumești, și dându-și seama că și-a irosit mult timp în deșertăciuni, el însuși mărturisește: „Într-o zi, ca și cum m-aș fi trezit dintr-un somn profund, m-am îndreptat spre minunata lumină a adevărului Evangheliei…, și am plâns viața mea mizerabilă” (cfr. Ep. 223: PG 32,824a). Atras de Cristos, a început să privească spre el și să-l asculte numai pe el. (cfr. Moralia 80,1: PG 31,860bc). Plin de hotărâre s-a dedicat vieții călugărești în rugăciune, în meditarea Sfintelor Scripturi și a scrierilor Sfinților Părinți ai Bisericii, și în trăirea carității (cfr Epp. 2 și 22), urmând și exemplul sorei sale, sfânta Macrina, care deja trăia în ascetismul monahal. A fost apoi hirotonit preot și, în cele din urmă, în 370, Episcop de Cezareea Capadociei, în Turcia de astăzi.

Prin intermediul predicării și al scrierilor a desfășurat o intensă activitate pastorală, teologică și literară. Cu un înțelept echilibru a știut să țină împreună slujirea sufletelor și dedicarea față de rugăciune și față de meditație în singurătate. Folosindu-se de experiența personală, a favorizat fondarea multor „fraternități” sau comunități de creștini consacrați lui Dumnezeu, pe care le vizita frecvent (cfr Grigore de Nazianz, Oratio 43,29 in laudem Basilii: PG 36,536b). Prin cuvânt și scrieri, dintre care multe s-au păstrat până în zilele noastre (cfr Regulae brevius tractatae, Proemio: PG 31,1080ab), îi îndemna [pe acești creștini] să trăiască și să înainteze în perfecțiune. Din operele sale s-au inspirat și diferiți legislatori ai monahismului antic, dintre care sfântul Benedict, care îl considera pe Vasile ca și maestrul său (cfr Regula 73,5). În realitate, sfântul Vasile a dat naștere unui monahism foarte aparte: nu izolat față de comunitatea Bisericii locale, ci deschis către ea. Călugării săi făceau parte din Biserica locală, erau nucleul ei animator care, precedându-i pe ceilalți credincioși în urmarea lui Cristos și nu doar în credință, arătau adeziunea fermă față de El – iubirea pentru el – mai ales în operele de caritate. Acești călugări, care aveau școli și spitale, erau în slujba săracilor și astfel au arătat trăirea unei vieți creștine în plinătatea sa. Slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea, vorbind despre monahism, a scris: „Mulți sunt de părere că acea structură fundamentală a vieții Bisericii care este monahismul a fost întemeiată, pentru toate secolele, în principal de sfântul Vasile; sau că cel puțin nu ar fi fost definită în ceea ce-i este propriu fără contribuția lui hotărâtoare” (Scrisoarea Apostolică Patres Ecclesiae 2).

Ca și Episcop și Păstor al întinsei sale Dieceze, Vasile s-a îngrijit mereu de condițiile materiale dificile în care trăiau credincioșii; a denunțat cu vehemență răul; s-a angajat în sprijinul celor mai săraci și marginalizați; a intervenit și pe lângă conducători pentru a alina suferințele populației, mai ales în momentele de calamitate; a vegheat asupra libertății Bisericii, opunându-se chiar și celor puternici pentru a apăra dreptul de a mărturisi adevărata credință (cfr Grigore de Nazianz, Oratio 43,48-51 in laudem Basilii: PG 36,557c-561c). Lui Dumnezeu, care este iubire și caritate, Vasile i-a dat o mărturie autentică prin construirea de diferite azile pentru cei nevoiași (cfr Vasile, Ep. 94: PG 32,488bc), aproape un oraș al milostivirii, care de la el și-a împrumutat numele de Vasiliada (cfr Sozomeno, Historia Eccl. 6,34: PG 67,1397a). El stă la originea modernelor instituții spitalicești de recuperare și îngrijire a celor bolnavi.

Conștient că „liturgia este culmea spre care tinde acțiunea Bisericii, și totodată izvorul din care provine toată lucrarea sa” (Sacrosanctum Concilium 10), Vasile, deși preocupat să trăiască pe deplin caritatea care este dovada credinței, a fost în același timp și un înțelept „reformator liturgic” (cfr Grigore de Nazianz, Oratio 43,34 in laudem Basilii: PG 36,541c). Ne-a lăsat de fapt o mare rugăciune euharistică [sau anaforă] care îi poartă numele, și a stabilit o ordine fundamentală rugăciunii și psaltirii: din îndemnul său poporul a iubit și a cunoscut Psalmii, și se ruga recitându-i chiar și noaptea (cfr Vasile, In Psalmum 1,1-2: PG 39,212a-213c). Și astfel vedem cum liturgia, adorația, rugăciunea merg împreună cu iubirea, se condiționează reciproc.

Cu zel și curaj Vasile a știut să se opună ereticilor, care negau că Isus Cristos a fost Dumnezeu ca și Tatăl (cfr Vasile, Ep. 9,3: PG 32,272a; Ep. 52,1-3: PG 32,392b-396a; Adv. Eunomium 1,20: PG 29,556c). În mod asemănător, împotriva celor care nu acceptau divinitatea Duhului Sfânt, el a susținut că și Duhul este Dumnezeu, și „trebuie să fie cu Tatăl și cu Fiul recunoscut și preamărit” (cfr. De Spiritu Sancto: SC 17bis, 348). Din acest motiv Vasile este unul dintre marii Sfinți Părinți care au formulat doctrina asupra Preasfintei Treimi: unicul Dumnezeu, tocmai pentru că este iubire, este un Dumnezeu în trei Persoane, care formează unitatea cea mai profundă care există, unitatea divină.

În iubirea sa pentru Cristos și pentru Evanghelia sa, marele Capadocian s-a angajat și în repararea diviziunilor din interiorul Bisericii (cfr Epp. 70 și 243), trudindu-se ca toți să se convertească la Cristos și la cuvântul său (cfr De iudicio 4: PG 31,660b-661a), puterea unificantă, căreia toți cei credincioși trebuie să i se supună (cfr ibid. 1-3: PG 31,653a-656c).

În concluzie, Vasile s-a jertfit cu totul Bisericii în slujire fidelă și în exercitarea atât de bogată a slujirii episcopale. Coform programului stabilit de el însuși, el a devenit „apostol și ministru al lui Cristos, administrator al misterelor lui Dumnezeu, vestitor al împărăției, exemplu și regulă de pietate, ochi al trupului Bisericii, păstor al turmei lui Cristos, medic devotat, tată și doică, colaborator al lui Dumnezeu, agricultor al lui Dumnezeu, constructor al templului lui Dumnezeu” (cfr Moralia 80,11-20: PG 31,864b-868b).

Acesta este programul pe care sfântul Episcop îl încredințează vestitorilor Cuvântului – ieri ca și astăzi -, un program pe care el însuși s-a angajat cu generozitate să-l pună în practică. În 379 Vasile, încă înainte de a împlini vârsta de cincizeci de ani, extenuat din cauza oboselilor și a ascezelor, s-a reîntors la Dumnezeu, „în speranța vieții veșnice, prin Isus Cristos Domnul nostru” (De Baptismo 1,2,9). A fost un om care a trăit într-adevăr cu privirea fixată la Cristos, un om al iubirii față de aproapele. Plin de speranța și bucuria credinței, Vasile ne arată cum să fim cu adevărat creștini.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 04.07.2007
Publicarea pe acest sit: 04.07.2007
Etichete: ,

Lasă un răspuns