Audienţa generală de miercuri

Despre Crăciun
miercuri, 4 ianuarie 2012

Iubiți frați și surori,

Sunt bucuros să vă primesc în această primă Audiență generală din noul an și din toată inima vă adresez vouă și familiilor voastre urările mele afectuoase: Dumnezeu, care prin nașterea lui Cristos Fiul său a inundat de bucurie lumea întreagă, să rânduiască faptele și zilele în pacea sa. Suntem în timpul liturgic al Crăciunului, care începe în seara de 24 decembrie cu ajunul și se încheie cu celebrarea Botezului Domnului. Arcul zilelor este scurt, dar dens în celebrări și în mistere și se adună în jurul celor două mari solemnități ale Domnului: Nașterea și Epifania. Însuși numele acestor două sărbători le indică fizionomia respectivă. Nașterea celebrează faptul istoric al nașterii lui Isus la Betleem. Epifania, născută ca sărbătoare în Orient, indică un fapt, dar mai ales un aspect al Misterului: Dumnezeu se revelează în natura umană a lui Cristos și acesta este sensul verbului grec epiphaino, a se face vizibil. În această perspectivă, Epifania face referință la o pluralitate de evenimente care au ca obiect manifestarea Domnului: în mod deosebit adorația magilor, care recunosc în Isus pe Mesia cel așteptat, dar și Botezul în râul Iordan cu teofania sa – glasul lui Dumnezeu de sus – și minunea la nunta din Cana, ca prim „semn” săvârșit de Cristos. O antifonă foarte frumoasă din Liturgia Orelor unifică aceste trei evenimente în jurul temei nunții dintre Cristos și Biserică: „Astăzi Biserica se unește cu Mirele său ceresc pentru că în Iordan Cristos i-a spălat păcatele; magii aleargă cu daruri la nunta regească, iar oaspeții se veselesc de apa preschimbată în vin” (Antifona de la Laude). Aproape putem spune că la sărbătoarea Nașterii se subliniază ascunderea lui Dumnezeu în umilința condiției umane, în Pruncul din Betleem. În schimb, la Epifanie se evidențiază manifestarea sa, apariția lui Dumnezeu prin însăși această omenitate.

În această cateheză aș vrea să amintesc pe scurt câteva teme tocmai din celebrarea Nașterii Domnului pentru ca fiecare dintre noi să se poată adăpa de la izvorul inepuizabil al acestui Mister și să aducă roade de viață.

Înainte de toate, ne întrebăm: care este prima reacție în fața acestei acțiuni extraordinare a lui Dumnezeu care se face prunc, se face om? Cred că prima reacție nu poate să fie alta decât bucurie. „Să ne bucurăm cu toții în Domnul pentru că s-a născut în lume Mântuitorul”: așa începe Liturghia de la miezul nopții de Crăciun și tocmai am auzit cuvintele Îngerului adresate păstorilor: „Iată, vă vestesc o mare bucurie” (Lc 2,10). Este tema care deschide Evanghelia și este tema care o încheie pentru că Isus Înviat va reproșa Apostolilor tocmai faptul că sunt triști (cf. Lc 24,17) – incompatibil cu faptul că El rămâne Om în veci. Dar să facem un pas înainte: de unde se naște această bucurie? Aș spune că se naște din uimirea inimii văzând cum Dumnezeu este aproape de noi, cum Dumnezeu se gândește la noi, cu Dumnezeu acționează în istorie; deci este o bucurie care se naște din contemplarea feței acelui umil prunc pentru că știm că este Fața lui Dumnezeu prezent pentru totdeauna în omenire, pentru noi și cu noi. Crăciunul este bucurie pentru că vedem și în sfârșit suntem siguri că Dumnezeu este binele, viața, adevărul omului și se înjosește până la om, pentru a-l ridica la El: Dumnezeu devine așa de apropiat încât poate fi văzut și atins. Biserica contemplă acest mister inefabil și textele liturgiei din acest timp sunt pătrunse de uimire și de bucurie; toată cântările de Crăciun exprimă această bucurie. Crăciunul este punctul în care cerul și pământul se unesc și diferite expresii pe care le auzim în aceste zile subliniază măreția a ceea ce a avut loc: cel depărtat – Dumnezeu pare foarte departe – a devenit apropiat; „inaccesibilul a voit să se poată ajunge la El, El care există înainte de timp a început să fie în timp, Stăpânul universului, învăluind măreția maiestății sale, a luat natură de servitor” – exclamă sfântul Leon cel Mare (Predica 2 la Nașterea Domnului, 2.1). În acel Prunc, care are nevoie de toate așa cum sunt pruncii, ceea ce Dumnezeu este: veșnicie, forță, sfințenie, viață, bucurie, se unește cu ceea ce suntem noi: slăbiciune, păcat, suferință, moarte.

Teologia și spiritualitatea Crăciunului folosesc o expresie pentru a descrie acest fapt, vorbesc despre admirabile commercium, adică despre un schimb minunat între divinitate și umanitate. Sfântul Atanasiu din Alexandria afirmă: „Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne face Dumnezeu” (De Incarnatione, 54, 3: PG 25, 192), dar mai ales cu sfântul Leon cel Mare și celebrele sale Omilii despre Crăciun această realitate devine obiect de profundă meditație. De fapt, afirmă sfântul Pontif: „Dacă noi facem apel la condescendența inexprimabilă a milostivirii divine care l-a indus pe Creatorul oamenilor să se facă om, ea ne va ridica la natura Celui pe care noi îl adorăm în natura noastr㔠(Predica 8 la Nașterea Domnului: CCL 138,139). Primul act al acestui schimb minunat se realizează în însăși omenitatea lui Cristos. Cuvântul a asumat omenitatea noastră și, în schimb, natura umană a fost ridicată la demnitatea divină. Al doilea act al schimbului constă în participarea noastră reală și intimă la natura divină a Cuvântului. Spune sfântul Paul: „Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege ca să primim înfierea” (Gal 4,4-5). De aceea Crăciunul este sărbătoarea în care Dumnezeu se apropie așa de mult de om încât împărtășește însuși actul său de a se naște, pentru a-i revela demnitatea sa cea mai profundă: aceea de a fi fiu al lui Dumnezeu. Și astfel visul umanității începând în Paradis – am vrea să fim ca Dumnezeu – se realizează în mod neașteptat nu datorită măreției omului care nu se poate face Dumnezeu, ci prin umilința lui Dumnezeu care coboară și astfel intră în noi în umilința sa și ne ridică la adevărata măreție a ființei sale. Conciliul al II-lea din Vatican a spus așa în această privință: „În realitate, numai în misterul Cuvântului întrupat găsește adevărată lumină misterul omului” (Gaudium et spes, 22); altminteri rămâne o enigmă: ce înseamnă această creatură om? Numai văzând că Dumnezeu este cu noi putem să vedem lumină pentru ființa noastră, să fim fericiți că suntem oameni și să trăim cu încredere și bucurie. Și unde devine prezent în mod real acest schimb minunat pentru ca să acționeze în viața noastră și să o facă o existență de adevărați fii ai lui Dumnezeu? Devine foarte concretă în Euharistie. Atunci când participăm la Sfânta Liturghie noi îi prezentăm lui dumnezeu ceea ce este al nostru: pâinea și vinul, rod al pământului, pentru ca El să le primească și să le transforme dăruindu-ni-se pe Sine însuși și devenind hrana noastră, pentru ca primind Trupul său și Sângele său să participăm la viața sa divină.

În sfârșit, aș vrea să mă opresc asupra unui alt aspect al Crăciunului. Atunci când Îngerul Domnului se prezintă păstorilor în noaptea Nașterii lui Isus, evanghelistul Luca notează c㠄gloria Domnului i-a învăluit în lumin㔠(2,9); și Prologul Evangheliei lui Ioan vorbește despre Cuvântul făcut trup ca despre lumina adevărată care vine în lume, lumina capabilă să lumineze orice om (cf. In 1,9). Liturgia de Crăciun este pătrunsă de lumină. Venirea lui Cristos risipește întunericul lumii, umple Noaptea sfântă cu o strălucire cerească și răspândește pe fața oamenilor strălucirea lui Dumnezeu Tatăl. Și astăzi. Învăluiți de lumina lui Cristos, suntem invitați cu insistență de liturgia Crăciunului să ne lăsăm luminate mintea și inima de către Dumnezeu care a arătat strălucirea Feței sale. Prima Prefață de Crăciun proclamă: „În misterul Cuvântului întrupat a apărut ochilor minții noastre lumina nouă a strălucirii tale, pentru ca în timp cel cunoaștem pe Dumnezeu în chip văzut, să fim înălțați de El la dragostea celor nevăzute”. În Misterul Întrupării, Dumnezeu, după ce a vorbit și a intervenit în istorie prin mesageri și cu semne, „a apărut”, a ieșit din lumina sa de nepătruns pentru a lumina lumea.

În solemnitatea Epifaniei, 6 ianuarie, pe care o vom celebra peste puțin zile, Biserica propune un text foarte semnificativ din profetul Isaia: „Scoală-te, luminează-te, Ierusalim, căci lumina ta vine și slava Domnului răsare deasupra ta. Iată, întunericul acoperă pământul și bezna învăluie popoarele, dar peste tine răsare Domnul și slava lui strălucește deasupra ta. Popoarele se vor îndrepta spre lumina ta și împărații spre strălucirea aurorii tale” (60,1-3). Este o invitație adresată Bisericii, Comunitatea lui Cristos, dar și fiecăruia dintre noi, să fim și mai conștienți de misiunea și de responsabilitatea față de lume în mărturisirea și ducerea luminii noi a Evangheliei. La începutul constituției Lumen gentium a Conciliului al II-lea din Vatican găsim următoarele cuvinte: „Cristos este lumina neamurilor; de aceea, Conciliul, întrunit în Duhul Sfânt, dorește ca, vestind Evanghelia la toată făptura, să lumineze pe toți oamenii cu lumina lui Cristos, care strălucește pe chipul Bisericii” (nr. 1). Evanghelia este lumina care nu trebuie ascunsă, care trebuie pusă în sfeșnic. Biserica nu este lumina, ci primește lumina lui Cristos, o primește pentru a fi luminată de ea și pentru a o răspândi în toată strălucirea sa. Și acest lucru trebuie să aibă loc și în viața noastră personală. Încă o dată îl citez pe sfântul Leon cel Mare care a spus în Noaptea Sfântă: „Recunoaște-ți, creștinule, demnitatea ta și, pentru că ești făcut părtaș la natura divină, să nu degenerezi printr-o conduită nedemnă, întorcându-te la nemernicia de mai înainte. Amintește-ți cărui cap îi aparții și al cărui trup ești membru. Amintește-ți că ai fost smuls din puterea întunericului, ca să fii transferat în lumina și împărăția lui Dumnezeu” (Predica 1 la Nașterea Domnului, 3,2: CCL 138,88).

Iubiți frați și surori, Crăciunul înseamnă a ne opri ca să contemplăm acel Prunc, Misterul lui Dumnezeu care se face om în umilință și în sărăcie, dar înseamnă mai ales a primi iarăși din nou în noi înșine pe acel Prunc, care este Cristos Domnul, pentru a trăi din însăși viața sa, pentru a face în așa fel încât sentimentele sale, gândurile sale, acțiunile sale, să fie sentimentele noastre, gândurile noastre, acțiunile noastră. A celebra Crăciunul înseamnă deci a manifesta bucuria, noutatea, lumina pe care această Naștere a adus-o în toată existența noastră, pentru a fi și noi purtători ai bucuriei, ai adevăratei noutăți, ai luminii lui Dumnezeu la alții. Încă o dată, tuturor urarea de un timp al Crăciunului binecuvântat de prezența lui Dumnezeu!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 04.01.2012
Publicarea pe acest sit: 04.01.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns