Audienţa generală de miercuri

Credința Bisericii
miercuri, 31 octombrie 2012

Iubiți frați și surori,

Continuăm șirul nostru de meditații asupra credinței catolice. Săptămâna trecută am arătat că credința este un dar, pentru că Dumnezeu este cel care ia inițiativa și ne vine în întâmpinare; și astfel credința este un răspuns cu care noi îl primim ca fundament stabil al vieții noastre. Este un dar care transformă existența, pentru că ne face să avem chiar viziunea lui Isus, care lucrează în noi și ne deschide la iubirea față de Dumnezeu și față de ceilalți.

Astăzi aș dori să fac un alt pas în reflecția noastră, pornind încă o dată de la câteva întrebări: credința are doar un caracter personal, individual? Interesează numai persoana mea? Trăiesc credința mea singur? Desigur, actul de credință este un act eminamente personal, care are loc în interiorul cel mai adânc și care marchează o schimbare de direcție, o convertire personală: existența mea primește o cotitură, o nouă orientare. În liturgia Botezului, în momentul făgăduințelor, celebrantul cere să se manifeste credința catolică și formulează trei întrebări: Credeți în Dumnezeu Tatăl atotputernicul? Credeți în Isus Cristos Fiul său unic? Credeți în Duhul Sfânt? În vechime aceste întrebări erau adresat personal celui care trebuia să primească Botezul, înainte de a fi scufundat de trei ori în apă. Și astăzi răspunsul este la singular: „Cred”.

Însă această credință a mea nu este rezultatul unei reflecții personale solitare, nu este produsul gândirii mele, ci este rodul unei relații, al unui dialog, în care există ascultare, primire și răspuns; comunicarea cu Isus mă face să ies din „eul” meu închis în mine însumi pentru a mă deschide la iubirea lui Dumnezeu Tatăl. Este ca o renaștere în care mă descopăr unit nu numai cu Isus, ci și cu toți cei care au mers și merg pe aceeași cale; și această nouă naștere, care începe cu Botezul, continuă pe tot parcursul existenței. Nu pot construi credința mea personală într-un dialog privat cu Isus, deoarece credința îmi este dăruită de Dumnezeu prin intermediul unei comunități credincioase, care este Biserica, și astfel mă inserează în mulțimea credincioșilor, într-o comuniune care nu este numai sociologică, ci înrădăcinată în iubirea veșnică a lui Dumnezeu, care în El însuși este comuniune a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, este Iubire trinitară. Credința noastră este cu adevărat personală numai dacă este și comunitară: poate să fie credința mea numai dacă trăiește și se mișcă în acel „noi” al Bisericii, numai dacă este credința noastră, credința comună a unicei Biserici.

Duminica, la Sfânta Liturghie, recitând „Crezul”, noi ne exprimăm la persoana întâi, dar mărturisim în mod comunitar credința unică a Bisericii. Acel „cred” rostit la singular se unește cu acela al unui cor imens în timp și în spațiu, în care fiecare contribuie, ca să spunem așa, la o unanimă polifonie în credință. Catehismul Bisericii Catolice rezumă în mod clar astfel: „‘A crede’ este un act eclezial. Credința Bisericii precede, naște, poartă și hrănește credința noastră. Biserica este mama tuturor celor care cred. ‘Nimeni nu îl poate avea pe Dumnezeu drept Tată dacă nu are Biserica drept mamă’ [Sfântul Ciprian]” (nr. 181). Deci credința se naște în Biserică, conduce la ea și trăiește în ea. Acest lucru este important de amintit.

La începuturile aventurii creștine, când Duhul Sfânt coboară cu putere asupra discipolilor, în ziua de Rusalii – așa cum relatează Faptele Apostolilor (cf. 2,1-13) – Biserica primară primește forța pentru a realiza misiunea încredințată ei de Domnul înviat: să răspândească în toate colțurile pământului Evanghelia, vestea cea bună a Împărăției lui Dumnezeu, și să îi conducă astfel pe toți oamenii la întâlnirea cu El, la credința care mântuiește. Apostolii depășesc orice frică proclamând ceea ce au auzit, văzut, experimentat personal cu Isus. Prin puterea Duhului Sfânt, încep să vorbească limbi noi, vestind în mod deschis misterul la care au fost martori. În Faptele Apostolilor ne este prezentat apoi marele discurs pe care Petru îl rostește chiar în ziua de Rusalii. El pornește de la un text din profetul Ioel (3,1-5), referindu-l la Isus, și proclamând nucleul central al credinței creștine: Cel care le-a făcut bine tuturor, care a fost adeverit de Dumnezeu prin minuni și semne mari, a fost pironit pe cruce și ucis, dar Dumnezeu l-a înviat din morți, făcându-l Domn și Cristos. Cu El am intrat în mântuirea definitivă vestită de profeți și cine va invoca numele Său va fi mântuit (cf. Fap 2,17-24).

Ascultând aceste cuvinte ale lui Petru, mulți se simt interpelați personal, se căiesc de păcatele lor și sunt botezați primind darul Duhului Sfânt (cf. Fap 2,37-41). Astfel începe drumul Bisericii, comunitate care duce această veste în timp și în spațiu, comunitate care este Poporul lui Dumnezeu întemeiat pe Noul Legământ grație Sângelui lui Cristos și ai cărui membri nu aparțin unui grup social sau etnic special, ci sunt bărbați și femei ce provin din orice națiune și cultură. Este un popor „catolic”, care vorbește limbi noi, deschis universal pentru a-i primi pe toți, dincolo de orice graniță, înlăturând toate barierele. Spune Sfântul Paul: „Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici circumcizie, nici necircumcizie, nici barbar, nici scit, nici sclav, nici liber, ci Cristos care este totul în toate” (Col 3,11).

Așadar, Biserica este încă de la începuturi locul credinței, locul transmiterii credinței, locul în care, prin Botez, suntem cufundați în Misterul Pascal al Morții și Învierii lui Cristos, care ne eliberează de închisoarea păcatului, ne dăruiește libertatea de fii și ne introduce în comuniunea cu Dumnezeul Trinitar. În același timp, suntem cufundați în comuniunea cu ceilalți frați și surori de credință, cu întregul Trup al lui Cristos, scoși afară din izolarea noastră. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican amintește acest lucru: „I-a plăcut lui Dumnezeu să îi sfințească și să îi mântuiască pe oameni nu individual și fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să îl cunoască în adevăr și să îl slujească în sfințenie” (Constituția dogmatică Lumen gentium, 9). Amintind iarăși de liturgia Botezului, observăm că, la încheierea făgăduințelor în care exprimăm renunțarea la rău și repetăm „cred” la adevărurile credinței, celebrantul declară: „Aceasta este credința noastră, aceasta este credința Bisericii și suntem fericiți că o putem mărturisi în Isus Cristos Domnul nostru”. Credința este virtute teologală, dăruită de Dumnezeu, dar transmisă de Biserică de-a lungul istoriei. Același Sfânt Paul, scriind corintenilor, afirmă că le-a comunicat Evanghelia pe care la rândul său a primit-o și el (cf. 1Cor 15,3).

Există un neîntrerupt lanț de viață a Bisericii, de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu, de celebrare a Sacramentelor, care ajunge până la noi și pe care o numim Tradiție. Ea ne dă garanția că în ceea ce noi credem este mesajul originar al lui Cristos, predicat de Apostoli. Nucleul vestirii primordiale este evenimentul Morții și Învierii Domnului, din care provine întregul patrimoniu al credinței. Spune Conciliul: „Propovăduirea apostolică, ce este exprimată în mod deosebit în cărțile inspirate, trebuia să se păstreze printr-o succesiune continuă până la sfârșitul veacurilor” (Constituția dogmatică Dei Verbum, 8). În acest mod, dacă Sfânta Scriptură conține Cuvântul lui Dumnezeu, Tradiția Bisericii îl păstrează și îl transmite cu fidelitate, pentru ca oamenii din orice epocă să poată avea acces la resursele sale imense și să se îmbogățească din comorile sale de har. Astfel Biserica, în învățătura, în viața și în cultul său, perpetuează și transmite tuturor generațiilor tot ceea ce este ea însăși, tot ceea ce crede” (ibidem).

În sfârșit, aș vrea să subliniez că în comunitatea eclezială crește și se maturizează credința personală. Este interesant de observat că în Noul Testament cuvântul „sfinți” îi desemnează pe creștini în ansamblul lor, și cu siguranță nu toți aveau calitățile pentru a fi declarați sfinți de către Biserică. Așadar, ce dorea să se spună prin acest termen? Faptul că aceia care aveau și trăiau credința în Cristos înviat erau chemați să devină un punct de referință pentru toți ceilalți, punându-i astfel în contact cu Persoana și cu Mesajul lui Isus, care revelează fața lui Dumnezeu cel viu. Și acest lucru este valabil și pentru noi: un creștin care se lasă condus și plăsmuit treptat de credința Bisericii, în pofida slăbiciunilor sale, a limitelor sale și a dificultăților sale, devine ca o fereastră deschisă la lumina lui Dumnezeu cel viu, care primește această lumină și o transmite lumii. Fericitul Ioan Paul al II-lea, în Enciclica Redemptoris missio afirma că „misiunea reînnoiește Biserica, revigorează credința și identitatea creștină, dă un nou entuziasm și noi motivații. Credința se întărește dăruind-o!” (nr. 2).

Tendința, astăzi răspândită, de a izola credința în sfera privată contrazice deci însăși natura ei. Avem nevoie de Biserică pentru a avea confirmare a credinței noastre și pentru a avea experiența darurilor lui Dumnezeu: Cuvântul său, Sacramentele, sprijinul harului și mărturia iubirii. Astfel „eul” nostru în acel „noi” al Bisericii se va putea percepe, în același timp, destinatar și protagonist al unui eveniment care îl depășește: experiența comuniunii cu Dumnezeu, care întemeiază comuniunea dintre oameni. Într-o lume în care individualismul pare să reglementeze raporturile dintre persoane, făcându-le tot mai fragile, credința ne cheamă să fim Popor al lui Dumnezeu, să fim Biserică, purtători ai iubirii și ai comuniunii lui Dumnezeu pentru întregul neam omenesc (cf. Constituția pastorală Gaudium et spes, 1). Mulțumesc pentru atenție.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 31.10.2012
Publicarea pe acest sit: 31.10.2012
Etichete: , ,

Lasă un răspuns