Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 24.
Duhule Sfânt ne face să prisosim în speranță
miercuri, 31 mai 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În apropierea solemnității Rusaliilor, nu putem să nu vorbim despre raportul care există între speranța creștină și Duhul Sfânt. Duhul este vântul care ne împinge înainte, care ne menține pe drum, ne face să ne simțim pelerini și străini și nu ne permite să ne acomodăm și să devenim un popor „sedentar”.

Scrisoarea către Evrei compară speranță cu o ancoră (cf. 6,18-19); și la această imagine putem să adăugăm pe cea a velei. Dacă ancora este ceea ce dă bărcii siguranța și o ține „ancorată” printre valurile mării, vela este în schimb ceea ce o face să navigheze și să înainteze pe ape. Speranța este cu adevărat ca o velă; ea primește vântul Duhului Sfânt și îl transformă în forță motrice care împinge barca, în funcție de cazuri, în larg sau la mal.

Apostolul Paul încheie Scrisoarea sa către Romani cu această urare: auziți bine, ascultați bine ce urare frumoasă: „Iar Dumnezeul speranței să vă umple de toată bucuria și pacea în credință, ca să prisosiți în speranță prin puterea Duhului Sfânt” (15,13). Să reflectăm un pic asupra conținutului acestui cuvânt foarte frumos.

Expresia „Dumnezeul speranței” nu înseamnă numai că Dumnezeu este obiectul speranței noastre, adică Acela la care sperăm să ajungem într-o zi în viața veșnică; înseamnă și că Dumnezeu este Cel care deja acum ne face să sperăm, ba chiar ne face „bucuroși în speranță” (Rom 12,12): bucuroși acum de a spera, și nu numai a spera să fim bucuroși. Este bucuria de a spera și nu a spera să avem bucuria, deja astăzi. „Atât timp cât este viață, este speranță”, spune o vorbă populară; și este adevărat și contrariul: atât timp cât este speranță, este viață. Oamenii au nevoie de speranță pentru a trăi și au nevoie de Duhul Sfânt pentru a spera.

Sfântul Paul – am auzit – atribuie Duhului Sfânt capacitatea de a ne face chiar „să prisosim în speranță”. A prisosi în speranță înseamnă a nu ne descuraja niciodată; înseamnă a spera și atunci când dispare orice motiv uman de a spera, așa cum a fost pentru Abraham atunci când Dumnezeu i-a cerut să-i jertfească unicul fiu, Isaac, și așa cum a fost, și mai mult, pentru Fecioara Maria sub crucea lui Isus.

Duhul Sfânt face posibilă această speranță invincibilă dându-ne mărturia interioară că suntem fii ai lui Dumnezeu și moștenitorii săi (cf. Rom 8,16). Cum ar putea Cel care ne-a dat pe propriul său unic Fiu să nu ne dea orice altceva împreună cu El? (cf. Rom 8,32). „Speranța – frați și surori – nu înșală, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5,5). De aceea nu dezamăgește, pentru că este Duhul Sfânt în noi care ne determină să mergem înainte, mereu! Și pentru aceasta speranța nu dezamăgește.

Este mai mult: Duhul Sfântu nu numai că ne face capabili să sperăm, ci și să fim semănători de speranță, să fim și noi  – ca El și grație Lui – „paracleți”, adică mângâietori și apărători ai fraților, semănători de speranță. Un creștin poate semăna amărăciuni, poate semăna perplexități, și acesta nu este creștin, și cine face asta nu este un bun creștin. Seamănă speranță: seamănă untdelemnul speranței, seamănă parfumul speranței și nu oțetul amărăciunii și al disperării. Fericitul cardinal Newman, într-un discurs al său, le spunea credincioșilor: „ „Instruiți de însăși suferința noastră, de însăși durerea noastră, ba chiar, de înseși păcatele noastre, vom avea mintea și inima exercitate pentru orice lucrare de iubire față de cei care au nevoie de asta. Vom fi, în măsura capacităților noastre, mângâietori după imaginea Mângâietorului – adică a Duhului Sfânt –, și în toate aceste sensuri pe care le comportă acest cuvânt: avocați, asistenți, aducători de întărire. Cuvintele noastre și sfaturile noastre, modul nostru de a face, glasul nostru, privirea noastră, vor fi gentile și liniștitoare” (Parochial and plain Sermons, vol. V, Londra 1870, pag. 300 șu). Și sunt mai ales săracii, cei excluși, cei care nu sunt iubiți cei care au nevoie de cineva care să fie pentru ei „mângâietorul”, adică avocatul și apărătorul, așa cum Duhul Sfânt face cu fiecare dintre noi, care suntem aici în Piața „Sfântul Petru”, mângâietor și apărător. Noi trebuie să facem același lucru cu cei mai nevoiași, cu cei mai rebutați, cu cei care au mai mare nevoie, cei care suferă mai mult. Apărători și mângâietori!

Duhul Sfânt alimentează speranța nu numai în inima oamenilor, ci și în întreaga creație. Spune apostolul Paul – asta pare un pic straniu, dar este adevărat: că și creația „este îndreptată cu așteptare arzătoare” spre eliberare și „geme și suferă” ca durerile unei nașteri (cf. Rom 8,20-22). „Energia capabilă să miște lumea nu este o forță anonimă și oarbă, ci este acțiunea Duhului lui Dumnezeu care «plutea peste ape» (Gen 1,2) la începutul creației” (Benedict al XVI-lea, Omilie, 31 mai 2009). Și asta ne determină să respectăm creația: nu se poate mânji un tablou fără a-l ofensa pe artistul care l-a creat.

Frați și surori, apropiata sărbătoare a Rusaliilor – care este ziua de naștere a Bisericii – să ne găsească uniți în rugăciune, cu Maria, Mama lui Isus și a noastră. Și darul Duhului Sfânt să ne facă să prisosim în speranță. Vă voi spune mai mult: să ne facă să risipim speranță cu toți aceea care sunt mai nevoiași, mai rebutați și pentru toți cei care au necesitate. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 31.05.2017
Publicarea pe acest sit: 31.05.2017
Etichete: ,

Comments are closed