Audienţa generală de miercuri

Despre rugăciune
miercuri, 30 noiembrie 2011

Iubiți frați și surori,

În ultimele cateheze am reflectat asupra câtorva exemple de rugăciune în Vechiul Testament, astăzi aș vrea să încep să privesc la Isus, la rugăciunea lui, care străbate toată viața sa, ca un canal secret care irigă existența, relațiile, gesturile și care îl conduce, cu fermitate progresivă, la dăruirea totală de sine, conform planului de iubire al lui Dumnezeu Tatăl. Isus este și învățătorul rugăciunilor noastre, ba chiar El este sprijinul activ și fratern al oricărei adresări a noastre către Tatăl. Într-adevăr, așa cum sintetizează un titlu din Compendiul Catehismului Bisericii Catolice, „rugăciunea este pe deplin revelată și realizată în Isus” (541-547). La el vrem să privim în următoarele cateheze.

Un moment deosebit de semnificativ al acestui drum al său este rugăciunea care urmează după botezul la care se supune în râul Iordan. Evanghelistul Luca notează că Isus, după ce a primit, împreună cu tot poporul, botezul prin mâna lui Ioan Botezătorul, intră într-o rugăciune foarte personală și prelungită: „În timp ce tot poporul era botezat, a fost boteza și Isus și, pe când se ruga, cerul s-a deschis și Duhul Sfânt a coborât asupra lui” (Lc 3,21-22). Tocmai acest „pe când se ruga”, în dialog cu Tatăl luminează acțiunea pe care a făcut-o împreună cu atâția din poporul său, veniți pe malul Iordanului. Rugându-se, El dăruiește acestui gest al său, al botezului, o trăsătură exclusivă și personală.

Ioan Botezătorul adresase un apel puternic de a trăi într-adevăr ca „fii ai lui Abraham”, convertindu-se la bine și făcând roade vrednice de această schimbare (cf. Lc 3,7-9). Și un mare număr de israeliți s-au mișcat, așa cum amintește Evanghelistul Marcu, care scrie: „Întreaga regiune a Iudeii și toți locuitorii Ierusalimului veneau la el [la Ioan] și erau botezați de el în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele” (Mc 1,5). Ioan Botezătorul aducea ceva realmente nou: faptul de a se supune botezului trebuia să marcheze o cotitură determinantă, să se părăsească o conduită legată de păcat și să se înceapă o viață nouă. Și Isus primește această invitație, intră în mulțimea cenușie a păcătoșilor care așteaptă pe malul Iordanului. Însă, ca pentru primii creștini, și în noi apare întrebarea: pentru ce s-a supus Isus voluntar acestui botez de pocăință și de convertire? Nu are de mărturisit păcate, nu avea păcate, deci nu avea nevoie nici să se convertească. Așadar, pentru ce acest gest? Evanghelistul Matei prezintă uimirea lui Ioan Botezătorul care afirmă: „Eu trebuie să fiu botezat de tine și tu vii la mine?” (Mt 3,14) și răspunsul lui Isus: „Lasă acum, căci așa se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea” (v. 15). Sensul cuvântului „dreptate” în lumea biblică este a accepta pe deplin voința lui Dumnezeu. Isus arată apropierea sa de acea parte din poporul său care, urmându-l pe Ioan Botezătorul, recunoaște insuficientă simplul fapt de a se considera fii ai lui Abraham, dar vrea să împlinească voința lui Dumnezeu, vrea să se angajeze pentru ca propriul comportament să fie un răspuns fidel dat alianței oferite de Dumnezeu în Abraham. Coborând deci în râul Iordan, Isus, fără păcat, face vizibilă solidaritatea sa cu aceia care recunosc păcatele lor, aleg să se căiască și să-și schimbe viața; face să se înțeleagă că a fi parte din poporul lui Dumnezeu înseamnă a intra într-o optică de noutate a vieții, a vieții conform lui Dumnezeu.

În acest gest Isus anticipă crucea, începe activitatea sa luând locul păcătoșilor, luând pe umerii săi povara păcatului întregii omeniri, îndeplinind voința Tatălui. Reculegându-se în rugăciune, Isus arată legătura intimă cu Tatăl care este în ceruri, experimentează paternitatea lui, percepe frumusețea exigentă a iubirii sale și în colocviul cu Tatăl primește confirmarea misiunii sale. În cuvintele care răsună din cer (cf. Lc 3,22) există trimiterea anticipată la misterul pascal, la cruce și la înviere. Glasul divin îl definește „Fiul meu, cel iubit”, amintind de Isaac, fiul preaiubit pe care tatăl Abraham era dispus să-l sacrifice, conform poruncii lui Dumnezeu (cf. Gen 22,1-14). Isus nu este numai Fiul lui David descendent mesianic regal, sau Slujitorul în care Dumnezeu își află bucuria, ci este și Fiul unicul născut, cel iubit, asemenea lui Isaac, pe care Dumnezeu Tatăl îl dăruiește pentru mântuirea lumii. În momentul în care, prin rugăciune, Isus trăiește în profunzime propria filiație și experiența paternității lui Dumnezeu (cf. Lc 3,22b), coboară Duhul Sfânt (cf. Lc 3,22a), care îl conduce în misiunea sa și pe care El îl va revărsa după ce va fi înălțat pe cruce (cf. In 1,32-34; 7,37-39), pentru ca să lumineze opera Bisericii. În rugăciune, Isus trăiește un contact neîntrerupt cu Tatăl pentru a realiza până la capăt proiectul de iubire față de oameni.

Pe fondul aceste rugăciuni extraordinare se află întreaga existență a lui Isus trăită într-o familie profund legată de tradiția religioasă a poporului lui Israel. Asta arată referințele pe care le găsim în Evanghelii: circumciziunea sa (cf. Lc 2,21) și prezentarea sa la templu (cf. Lc 2,22-24), precum și educația și formarea la Nazaret, în sfânta casă (cf. Lc 2,39-40 și 2,51-52). E vorba de „cam treizeci de ani” (Lc 3,23), un timp lung de viață ascunsă și obișnuită, chiar dacă are experiențe de participare la momente de exprimare religioasă comunitară, cum sunt pelerinajele la Ierusalim (cf. Lc 2,41). Relatându-ne episodul lui Isus la vârsta de doisprezece ani în templu, așezat în mijlocul învățătorilor (cf. Lc 2,42-52), evanghelistul Luca lasă să se întrevadă cum Isus, care se roagă după botezul la Iordan, are o lungă obișnuință de rugăciune intimă cu Dumnezeu Tatăl, înrădăcinată în tradiții, în stilul familiei sale, în experiențele decisive trăite în ea. Răspunsul copilului de doisprezece ani dat Mariei și lui Iosif indică deja acea filiație divină, pe care glasul ceresc o manifestă după botez: „De ce m-ați căutat? Nu știați că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” (Lc 2,49). Ieșit din apele Iordanului, Isus nu inaugurează rugăciunea sa, ci el continuă raportul său constant, obișnuit, cu Tatăl; și în această unire intimă cu El face trecerea de la viața ascunsă de la Nazaret la activitatea sa publică.

Învățătura lui Isus despre rugăciune vine desigur din modul său de a se ruga însușit în familie, dar își are originea profundă și esențială în faptul că este Fiul lui Dumnezeu, în raportul său unic cu Dumnezeu Tatăl. Compendiul Catehismului Bisericii Catolice răspunde la întrebarea: De la cine a învățat Isus să se roage? Astfel: „Conform inimii sale de om, Isus a învățat să se roage de la mama sa și de la tradiția iudaică. Însă rugăciunea sa provine dintr-un izvor tainic, deoarece este Fiul veșnic al lui Dumnezeu care, în omenitatea sa sfântă, adresează Tatălui său rugăciunea filială desăvârșită” (541).

În relatarea evanghelică, localizările rugăciunii lui Isus se situează mereu la răscrucea dintre inserarea în tradiția poporului său și noutatea unei relații personale unice cu Dumnezeu. „Locul pustiu” (cf. Mc 1,35; Lc 5,16) în care se retrage adesea, „muntele” unde urcă pentru a se ruga (cf. Lc 6,12; 9,28), „noaptea” care îi permite singurătatea (cf. Mc 1,35; 6,46-47; Lc 6,12) amintesc de momentele drumului revelării lui Dumnezeu în Vechiul Testament, indicând continuitatea proiectului său mântuitor. Însă în același timp marchează momente de importanță deosebită pentru Isus, care în mod conștient se inserează în acest plan, fidel pe deplin față de voința Tatălui.

Și noi în rugăciunea noastră trebuie să învățăm, tot mai mult, să intrăm în această istorie de mântuire a cărui apogeu este Isus, să reînnoim în fața lui Dumnezeu decizia noastră personală de a ne deschide la voința sa, să-i cerem Lui forța de a conform voința sa cu a Lui, în toată viața noastră, ascultând de proiectul său de iubire față de noi.

Rugăciunea lui Isus atinge toate fazele activității sale și toate zilele sale. Trudele nu o blochează. Ba chiar Evangheliile lasă să transpară o obișnuință a lui Isus de a petrece în rugăciune o parte din noapte. Evanghelistul Marcu relatează una din aceste nopți, după ziua grea a înmulțirii pâinilor și scrie: „Îndată i-a zorit pe discipolii săi să urce în barcă și să meargă înaintea lui spre ținutul dinspre Betsaida până ce va fi dat drumul mulțimii. După ce s-a despărțit de ei, a plecat pe munte ca să se roage. Când s-a făcut seară, barca era în mijlocul mării, iar el, singur pe uscat” (Mc 6,45-47). Atunci când deciziile devin urgente și complexe, rugăciunea sa devine mai prelungită și intensă. De exemplu, în iminența alegerii celor doisprezece Apostoli, Luca subliniază durata nocturnă a rugăciunii pregătitoare a lui Isus: „În zilele acelea, s-a dus pe munte ca să se roage și a petrecut noaptea rugându-se lui Dumnezeu. Când s-a făcut ziuă, i-a chemat pe discipolii săi la sine și a ales doisprezece dintre ei pe care i-a numit apostoli” (Lc 6,12-13).

Privind la rugăciunea lui Isus trebuie să apară în noi o întrebare: cum mă rog eu? Cum ne rugăm noi? Ce timp dedic raportului cu Dumnezeu? Se face astăzi o suficientă educație și formare la rugăciune? Și cine poate să fie învățătorul rugăciunii? În Exortația apostolică Verbum Domini am vorbit despre importanța citirii rugătoare a Sfintei Scripturi. Adunând ceea ce a reieșit în Adunarea Sinodului Episcopilor, am pus un accent deosebit pe forma specifică de lectio divina. A asculta, a medita, a tăcea în fața Domnului care vorbește este o artă, care se învață practicând-o cu statornicie. Desigur, rugăciunea este un dar care cere totuși să fie primit; este operă a lui Dumnezeu, dar cere angajare și continuitate din partea noastră; mai ales, continuitatea și statornicia sunt importante. Tocmai experiența exemplară a lui Isus arată că rugăciunea sa, însuflețită de paternitatea lui Dumnezeu și de comuniunea Duhului Sfânt, s-a aprofundat într-o exercitare prelungită și fidelă, până la Grădina Măslinilor și până la Cruce. Astăzi creștinii sunt chemați să fie martori ai rugăciunii tocmai pentru că lumea noastră este adesea închisă în fața orizontului divin și a speranței pe care o aduce întâlnirea cu Dumnezeu. În prietenia profundă cu Isus și trăind în El și cu El relația filială cu Tatăl, prin rugăciunea noastră fidelă și statornică, putem deschide ferestre spre cerul lui Dumnezeu. Mai mult, în parcurgerea căii rugăciunii, fără jenă umană, putem să-i ajutăm pe alții să o parcurgă: și pentru rugăciunea creștină este adevărat că, mergând, se deschid drumuri.

Iubiți frați și surori, să ne educăm la un raport intens cu Dumnezeu, la o rugăciune care să nu fie intermitentă, ci statornică, plină de încredere, capabilă să lumineze viața noastră, așa cum ne învață Isus. Și să-i cerem Lui să putem comunica persoanelor care sunt aproape de noi, celor pe care îi întâlnim pe drumul nostru, bucuria întâlnirii cu Domnul, lumină pentru existența noastră. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 30.11.2011
Publicarea pe acest sit: 01.12.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns