Audienţa generală de miercuri

Sfântul Alfons Maria de Liguori
miercuri 30 martie 2011

Iubiți frați și surori,

Astăzi aș vrea să vă prezint figura unui sfânt Învățător al Bisericii căruia îi suntem foarte datori, pentru că a fost un eminent teolog moralist și un maestru de viață spirituală pentru toți, mai ales pentru oamenii simpli. Este autorul cuvintelor și muzicii uneia din cântările de Crăciun cele mai populare din Italia și nu numai: Tu scendi dalle stelle (Tu te cobori din ceruri).

Aparținând unei nobile și bogate familii napolitane, Alfons Maria de Liguori s-a născut în anul 1696. Înzestrat cu deosebite calități intelectuale, la numai 16 ani a obținut doctoratul în drept civil și canonic. Era avocatul cel mai strălucit din forul din Napoli: timp de opt ani a învins toate cauzele pe care le-a apărat. Totuși, în sufletul său însetat de Dumnezeu și doritor de perfecțiune, Domnul îl conducea să înțeleagă că alta era vocația la care îl chema. De fapt, în anul 1723, indignat datorită corupției și nedreptății care bântuiau în ambientul din tribunal, a părăsit profesia sa – și o dată cu ea bogăția și succesul – și a decis să devină preot, în pofida opoziției tatălui. A avut profesori foarte buni, care l-au introdus la studiul Sfintei Scripturi, al Istoriei Bisericii și al misticii. A dobândit o vastă cultură teologică, pe care a folosit-o atunci când, după câțiva ani, a început opera sa de scriitor.

A fost hirotonit preot în anul 1726 și s-a legat, pentru exercitarea slujirii, de Congregația diecezană a Misiunilor Apostolice. Alfons a început o acțiune de evanghelizare și de cateheză printre păturile cele mai umile ale societății napolitane, cărora îi plăcea să le predice, și pe care îi instruia cu privire la adevărurile fundamentale ale credinței. Nu puține din aceste persoane, sărace și modeste, cărora el se adresa, foarte des erau dedate viciilor și săvârșeau acțiuni criminale. Cu răbdare le învăța să se roage, încurajându-le să-și îmbunătățească modul lor de a trăi. Alfons a obținut rezultate foarte bune: în cartierele cele mai sărace ale orașului se înmulțeau grupuri de persoane care, seara, se adunau în casele private și în ateliere, pentru a se ruga și pentru a medita cuvântul lui Dumnezeu, sub conducerea câtorva cateheți formați de Alfons și de alți preoți, care vizitau în mod obișnuit aceste grupuri de credincioși. Atunci când, prin dorința arhiepiscopului de Napoli, aceste reuniuni au fost ținute în capelele din oraș, au luat numele de „capele serale”. Ele au fost o adevărată sursă de educație morală, de însănătoșire socială, de ajutor reciproc între săraci: furturile, duelurile, prostituția au ajuns aproape să dispară.

Deși contextul social și religios al epocii sfântului Alfons era mult diferit de al nostru, „capelele serale” apar ca un model de acțiune misionară din care ne putem inspira și astăzi pentru o „nouă evanghelizare”, îndeosebi a celor mai săraci, și pentru a construi o conviețuire umană mai dreaptă, fraternă și solidară. Preoților le este încredințată o misiune de slujire spirituală, în timp ce laici bine formați pot să fie animatori creștini eficienți, autentică plămadă evanghelică în sânul societății.

După ce s-a gândit să plece pentru a evangheliza popoarele păgâne, Alfons, la vârsta de 35 de ani, a intrat în contact cu țăranii și păstorii din regiunile interne ale Regatului de Napoli și, uimit de ignoranța lor religioasă și de starea de abandonare în care se aflau, a decis să lase capitala și să se dedice acestor persoane, care erau sărace din punct de vedere spiritual și material. În anul 1732 a întemeiat Congregația călugărească a Preasfântului Răscumpărător, pe care a pus-o sub ocrotirea episcopului Tommaso Falcoia, și a cărui superior a devenit el însuși după aceea. Acești călugări, conduși de Alfons, au fost niște autentici misionari itineranți, care ajungeau și în satele cele mai îndepărtate îndemnând la convertire și la perseverență în viața creștină mai ales prin intermediul rugăciunii. Și astăzi Redemptoriștii, răspândiți în atâtea țări din lume, cu noi forme de apostolat, continuă această misiune de evanghelizare. La ei mă gândesc cu recunoștință, îndemnându-i să fie mereu fideli față de exemplul sfântului lor întemeietor.

Stimat pentru bunătatea sa și pentru zelul său pastoral, în anul 1762 Alfons a fost numit episcop de Sfânta Agata a Goților, slujire pe care, ca urmare a bolilor de care era chinuit, a părăsit-o în anul 1775, prin concesia papei Pius al VI-lea. Același pontif, în anul 1787, aflând vestea despre moartea lui, care a avut loc după multe suferințe, a exclamat: „Era un sfânt!”. Și nu greșea: Alfons a fost canonizat în anul 1839, iar în anul 1871 a fost declarat Învățător al Bisericii. Acest titlu i se potrivește din mai multe motive. Înainte de toate, pentru că a propus o bogată învățătură de teologie morală, care exprimă în mod adecvat învățătura catolică, până acolo încât a fost proclamat de papa Pius al XII-lea „Patron al tuturor duhovnicilor și moraliștilor”. În timpurile lui, se răspândise o interpretare foarte rigoristă a vieții morale și din cauza mentalității janseniste care, în loc să alimenteze încrederea și speranța în milostivirea lui Dumnezeu, accentua frica și prezenta un chip al lui Dumnezeu aspru și sever, foarte departe de cel revelat nouă de Isus. Sfântul Alfons, mai ales în opera sa principală intitulată Teologia Morală, propune o sinteză echilibrată și convingătoare între exigențele legii lui Dumnezeu, sculptată în inimile noastre, revelată pe deplin de Cristos și interpretată cu autoritate de Biserică, și dinamismele conștiinței și libertății omului, care tocmai în adeziunea la adevăr și la bine permit maturizarea și realizarea persoanei. Alfons le recomanda păstorilor de suflete și duhovnicilor să fie fideli față de învățătura morală catolică, asumând, în același timp, o atitudine caritabilă, înțelegătoare, dulce pentru ca penitenții să se poată simți însoțiți, susținuți, încurajați în drumul lor de credință și de viață creștină. Sfântul Alfons nu înceta niciodată să repete că preoții sunt un semn vizibil al milostivirii infinite a lui Dumnezeu, care iartă și luminează mintea și inima păcătosului pentru ca să se convertească și să-și schimbe viața. În epoca noastră, în care există semne clare de pierdere a conștiinței morale și – trebuie s-o recunoaștem – de o anumită lipsă de stimă față de sacramentul Spovezii, învățătura sfântului Alfons este încă de mare actualitate.

Împreună cu operele de teologie, sfântul Alfons a compus foarte multe alte scrieri, destinate formării religioase a poporului. Stilul este simplu și plăcut. Citite și traduse în numeroase limbi, operele sfântului Alfons au contribuit la plăsmuirea spiritualității populare din ultimele două secole. Unele din ele sunt texte care trebuie citite cu mare profit și astăzi, cum ar fi Maximele veșnice, Gloriile Mariei, Practica de a-l iubi pe Isus Cristos, operă – aceasta din urmă – care reprezintă sinteza gândirii sale și capodopera sa. El insistă mult asupra necesității rugăciunii, care permite deschiderea la harul divin pentru a împlini zilnic voința lui Dumnezeu și a dobândi propria sfințire. Referitor la rugăciune, el scrie: „Dumnezeu nu refuză nimănui harul rugăciunii, cu care se obține ajutorul de a învinge orice concupiscență și orice ispită. Și spun, și răspund și voi răspunde mereu, până voi avea viață, că toată mântuirea noastră se află în rugăciune”. De aici vestita lui axiomă: „Cine se roagă se mântuiește” (Del gran mezzo della preghiera e opuscoli affini. Opere ascetiche II, Roma 1962, pag. 171). Îmi revine în minte, în acest sens, îndemnul predecesorului meu, Venerabilul Slujitor al lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea: „Comunitățile noastre creștine trebuie să devină «școli de rugăciune»… Așadar este nevoie ca educația la rugăciune să de vină un punct important al oricărei programări pastorale” (Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 33, 34).

Printre formele de rugăciune sfătuite cu insistență de sfântul Alfons iese în evidență vizita la Preasfântul Sacrament sau, cum am spune astăzi, adorația, scurtă sau prelungită, personală sau comunitară, în fața Euharistiei. „Cu siguranță – scrie Alfons – între toate devoțiunile aceasta de a-l adora pe Isus sacramentat este prima după sacramente, cea mai îndrăgită de Dumnezeu și cea mai utilă pentru noi… O, ce frumos deliciu a sta în fața unui altar cu credință… și a-i prezenta propriile nevoi, așa cum face un prieten față de un alt prieten cu care are toată confidența!” (Vizite la Preasfântul Sacrament și la Preasfânta Fecioară Maria pentru fiecare zi din lună. Introducere). Spiritualitatea alfonsiană este de fapt în mod eminent cristologică, centrată pe Cristos și pe Evanghelia sa. Meditarea misterului Întrupării și al Pătimirii Domnului sunt frecvent obiect al predicii lui. De fapt, în aceste evenimente Răscumpărarea este oferită tuturor oamenilor „din belșug”. Și tocmai pentru că este cristologică, evlavia alfonsiană este și în mod elegant mariană. Foarte mare cinstitor al Mariei, el îi ilustrează rolul în istoria mântuirii: Asociată a răscumpărării și Mijlocitoare de har, Mamă, Avocată și Regină. În afară de asta, sfântul Alfons afirmă că devoțiunea către Maria ne va fi de mare mângâiere în momentul morții noastre. El era convins că meditația despre destinul nostru veșnic, despre chemarea noastră de a participa pentru totdeauna la fericirea lui Dumnezeu, precum și despre posibilitatea tragică a osândirii, contribuie la trăirea cu seninătate și angajare și la înfruntarea realității morții păstrând mereu încredere deplină în bunătatea lui Dumnezeu.

Sfântul Alfons Maria de Liguori este un exemplu de păstor zelos, care a cucerit sufletele predicând Evanghelia și administrând Sacramentele, unit cu un mod de a acționa marcat de o bunătate suavă și blândă, care se năștea din raportul intens cu Dumnezeu, care este Bunătatea infinită. A avut o viziune în mod realist optimistă despre resursele de bine pe care Domnul le dăruiește fiecărui om și a dat importanță afectelor și sentimentelor inimii, precum și minții, pentru a-l putea iubi pe Dumnezeu și pe aproapele.

În concluzie, aș vrea să amintesc că sfântul nostru, asemenea sfântului Francisc de Sales – despre care am vorbit în urmă cu câteva săptămâni – insistă în a spune că sfințenia este accesibilă oricărui creștin: „Călugăr ca un călugăr, secularul ca secular, preotul ca preot, cel căsătorit ca un căsătorit, comerciantul ca un comerciant, soldatul ca soldat, și tot așa vorbind despre orice altă stare” (Pratica di amare Gesů Cristo. Opere ascetiche I, Roma 1933, pag. 79). Să-i mulțumim Domnului pentru că el, cu providența sa, ridică sfinți și învățători în locuri și timpuri diferite, care vorbesc același limbaj pentru a ne invita să creștem în credință și să trăim cu iubire și cu bucurie existența noastră creștină în acțiunile simple de fiecare zi, pentru a merge pe drumul sfințeniei, pe drumul spre Dumnezeu și spre adevărata bucurie. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 30.03.2011
Publicarea pe acest sit: 31.03.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns