Audienţa generală de miercuri

Despre Sf. Iosif Cafasso
miercuri, 30 iunie 2010

Iubiți frați și surori,

Am încheiat de puțin timp Anul Sfintei Preoții: un timp de har, care a adus și va aduce Bisericii roade prețioase; o oportunitate pentru a-i aminti în rugăciune pe toți cei care au răspuns la această chemare deosebită. Ne-au însoțit pe acest drum, ca modele și mijlocitori, sfântul Paroh de Ars și alte figuri de preoți sfinți, adevărate lumini în istoria Bisericii. Astăzi, așa cum am anunțat miercurea trecută, aș vrea să amintesc o altă figură, care iese în evidență asupra grupului de „Sfinți sociali” în Torino din secolul al XIX-lea: e vorba de sfântul Iosif Cafasso.

Amintirea lui apare necesară pentru că tocmai în urmă cu o săptămână se împlineau 150 de ani de la moartea lui, care a avut loc în Torino la 23 iunie 1860, la vârsta de 49 de ani. În afară de asta, îmi place să amintesc că Papa Pius al XI-lea, la 1 noiembrie 1924, aprobând minunile pentru canonizarea sfântului Ioan Maria Vianney și publicând decretul de autorizare pentru beatificarea lui Cafasso, a alăturat aceste două figuri de preoți cu următoarele cuvinte: „Nu fără o specială și benefică dispoziție a Bunătății Divine am asistat la această apariție la orizontul Bisericii Catolice a noi astre, parohul de Ars și Venerabilul Slujitor al lui Dumnezeu, Iosif Cafasso. Tocmai aceste două frumoase, dragi, minunat de oportune figuri trebuiau prezentate astăzi; figura mică și umilă, săracă și simplă, dar la fel de glorioasă a parohului de Ars, și cealaltă figură frumoasă, mare, complexă, bogată de preot, învățător și formator de preoți, Venerabilul Iosif Cafasso”. E vorba de circumstanțe care ne oferă ocazia pentru a cunoaște mesajul, viu și actual, care reiese din viața acestui sfânt. El nu a fost paroh ca parohul de Ars, ci a fost mai ales formator de parohi și preoți diecezani, ba chiar de preoți sfinți, printre care sfântul Ioan Bosco. Nu a întemeiat, asemenea celorlalți preoți din Piemonte în secolul al XIX-lea, institute călugărești, pentru că „fundația” lui a fost „școala de viață și de sfințenie sacerdotală” pe care a realizat-o, cu exemplul și învățătura, în „Colegiul Ecleziastic al Sfântului Francisc de Assisi” din Torino.

Iosif Cafasso se naște la Castelnuovo d’Asti, același sat al sfântului Ioan Bosco, la 15 ianuarie 1811. Este al treilea din patru copii. Ultima, sora Marianna, va fi mama fericitului Giuseppe Allamano, întemeietor al Misionarilor și al Misionarelor Mângâietoarei. Se naște în Piemonte în secolul al XIX-lea caracterizat de grave probleme sociale, dar și de atâția Sfinți care se angajau să remedieze aceste probleme. Ei erau legați între ei de o iubire totală față de Cristos și de o caritate profundă față de cei mai săraci: harul Domnului știe să răspândească și să înmulțească semințele de sfințenie! Cafasso a făcut studiile secundare și cei doi ani de filozofie în Colegiul din Chieri și, în anul 1830, a trecut la Seminarul teologic, unde, în anul 1833, a fost hirotonit preot. Patru luni mai târziu a făcut intrarea sa în locul care va rămâne pentru el „etapa” fundamentală și unică a vieții sale sacerdotale: „Colegiul Ecleziastic al Sfântului Francisc de Assisi” din Torino. Intrat pentru a se perfecționa în pastorală, aici și-a exercitat capacitățile sale de director spiritual și marele său spirit de caritate. De fapt, Colegiul nu era numai o școală de teologie morală, unde preoții tineri, care proveneau mai ales de la țară, învățau să spovedească și să predice, ci era și o adevărată școală de viață sacerdotală, unde preoții se formau în spiritualitatea sfântului Ignațiu de Loyola și în teologia morală și pastorală a marelui Episcop sfântul Alfons Maria de’ Liguori. Tipul de preot pe care Cafasso l-a întâlnit la Colegiu și pe care el însuși s-a străduit să-l întărească – mai ales ca Rector – era cel de adevărat păstor cu o bogată viață interioară și un profund zel în îngrijirea pastorală: fidel față de rugăciune, angajat în predicare, în cateheză, dedicat celebrării Euharistiei și slujirii Spovezii, conform modelului întrupat de sfântul Carol Borromeu, de sfântul Francisc de Sales și promovat de Conciliul din Trento. O fericită expresie a sfântului Ioan Bosco sintetizează sensul lucrării educative în Comunitatea aceea: „la Colegiu se învăța a fi preoți”.

Sfântul Iosif Cafasso a încercat să realizeze acest model în formarea tinerilor preoți, pentru ca, la rândul lor, să devină formatori ai altor preoți, călugări și laici, după un lanț special și eficace. De la catedra lui de teologie morală el educa să fie buni confesori și directori spirituali, preocupați de adevăratul bine spiritual al persoanei, animați de mare echilibru în a face să se simtă milostivirea lui Dumnezeu și, în același timp, un ascuțit și viu simț al păcatului. Trei erau virtuțile principale ale lui Cafasso profesorul, așa cum amintește sfântul Ioan Bosco: calm, pricepere și prudență. Pentru el verificarea învățăturii transmise era constituită de slujirea spovezii, căreia el însuși dedica multe ore pe zi; la el mergeau episcopi, preoți, călugări, laici eminenți și oameni simpli: tuturor știa să ofere timpul necesar. Apoi, multora, care au devenit sfinți și întemeietori de institute călugărești, le-a fost înțelept consilier spiritual. Învățătura sa nu era niciodată abstractă, bazată numai pe cărțile care se foloseau în acel timp, ci se năștea din experiența vie a milostivirii lui Dumnezeu și din cunoașterea profundă a sufletului uman dobândită în timpul lung petrecut în confesional și în direcțiunea spirituală: școala lui era o adevărată școală de viață sacerdotală.

Secretul lui era simplu: a fi un om al lui Dumnezeu; a face, în micile acțiuni zilnice, „ceea ce poate să fie spre mai marea slavă a lui Dumnezeu și spre folosul sufletelor”. Îl iubea în mod total pe Domnul, era animat de o credință bine înrădăcinată, susținut de profundă și prelungită rugăciune, trăia o sinceră caritate față de toți. Cunoștea teologia morală, dar cunoștea la fel situațiile și inima oamenilor, al căror bine îl lua asupra sa, asemenea bunului păstor. Cei care aveau harul de a fi aproape de el erau transformați în tot atâția buni păstori și în confesori valoroși. Arăta cu claritate tuturor preoților sfințenia care trebuie obținută tocmai în slujirea pastorală. Fericitul preot Clemente Marchisio, întemeietor al Fiicelor sfântului Iosif, afirma: „Am intrat în Colegiu fiind un mare șmecher și cu capul în nori, fără a ști ce înseamnă a fi preot, și am ieșit complet diferit, pe deplin cuprins de demnitatea preotului”. Câți preoți au fost formați de el în Colegiu și apoi însoțiți de el în mod spiritual! Printre aceștia – așa cum spus deja – iese în evidență sfântul Ioan Bosco, care l-a avut ca director spiritual timp de 25 de ani, din 1835 până în 1860: mai întâi ca și cleric, apoi ca preot și în sfârșit ca fondator. Toate alegerile fundamentale din viața sfântului Ioan Bosco au avut ca și consilier și călăuză pe sfântul Iosif Cafasso, dar într-un mod foarte precis: Cafasso n-a încercat niciodată să formeze în preotul Bosco un discipol „după chipul și asemănarea sa” și preotul Bosco nu l-a copiat pe Cafasso; l-a imitat desigur în virtuțile umane și sacerdotale – definindu-l „model de viață sacerdotală” – dar conform propriilor aptitudini și propriei vocații speciale; un semn al înțelepciunii maestrului spiritual și al inteligenței discipolului: primul nu s-a impus asupra celui de-al doilea, ci l-a respectat în personalitatea sa și l-a ajutat să citească în privința sa care era voința lui Dumnezeu. Dragi prieteni, aceasta este o învățătură prețioasă pentru toți cei care sunt angajați în formarea și educarea tinerelor generații și este și o atenționare puternică în privința importanței de a avea o călăuză spirituală în propria viață, care să ne ajute să înțelegem ceea ce vrea Dumnezeu de la noi. Cu simplitate și profunzime, sfântul nostru afirma: „Toată sfințenia, perfecțiunea și profitul unei persoane constă în a face în mod desăvârșit voința lui Dumnezeu (…). Ferice de noi dacă am ajunge să vărsăm astfel inima noastră în inima lui Dumnezeu, să unim în așa fel dorințele noastre, voința noastră cu a lui încât să formăm o singură inimă și un singur suflet: a voi ceea ce vrea Dumnezeu, a voi asta în acel mod, în acel timp, în acele circumstanțe pe care le vrea El și a voi toate acestea nu pentru altceva decât pentru că așa vrea Dumnezeu”.

Dar un alt element caracterizează slujirea Sfântului nostru: atenția față de cei din urmă, îndeosebi față de pușcăriași, care în Torino în secolul al XIX-lea trăiau în locuri inumane și dezumanizante. Și în această slujire delicată, desfășurată timp de peste douăzeci de ani, el a fost mereu bunul păstor, înțelegător și milostiv: calitate percepută de deținuți, care ajungeau să fie cuceriți de acea iubire sinceră, a cărei origine era însuși Dumnezeu. Simpla prezență a lui Cafasso făcea bine: însenina, atingea inimile împietrite de evenimentele vieții și mai ales lumina și zdruncina conștiințele indiferente. În primele momente ale slujirii sale în mijlocul pușcăriașilor, el recurgea adesea la marile predici care ajungeau să implice aproape toată populația din închisoare. Cu trecerea timpului, a privilegiat cateheza obișnuită, făcută în colocviile și în întâlnirile personale: respectuos față de evenimentele fiecăruia, trata marile teme ale vieții creștine, vorbind despre încrederea în Dumnezeu, despre adeziunea la voința Lui, despre utilitatea rugăciunii și a sacramentelor, al căror punct de sosire este Spovada, întâlnirea cu Dumnezeu care s-a făcut pentru noi milostivire infinită. Cei condamnați la moarte au fost obiectul unor îngrijiri umane și spirituale foarte speciale. El a însoțit la locul de execuție, după ce i-a spovedit și le-a administrat Euharistia, 57 de condamnați la moarte. Îi însoțea cu iubire profundă până la ultima respirație din existența lor pământească.

A murit la 23 iunie 1860, după o viață oferită în întregime Domnului și consumată pentru aproapele. Predecesorul meu, venerabilul slujitor al lui Dumnezeu Papa Pius al XII-lea, la 9 aprilie 1948, l-a proclamat patron al închisorilor italiene și, cu Exortația apostolică Menti nostrae, la 23 septembrie 1950, l-a propus ca model preoților angajați în Spovadă și în direcțiunea spirituală.

Iubiți frați și surori, sfântul Iosif Cafasso să fie o chemare pentru toți de a intensifica drumul spre perfecțiunea vieții creștine, sfințenia; îndeosebi, să le amintească preoților importanța de a dedica timp Sacramentului Reconcilierii și direcțiunii spirituale, și să le amintească tuturor atenția pe care trebuie s-o avem față de cei mai nevoiași. Să ne ajute mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, față de care sfântul Iosif Cafasso era foarte evlavios și pe care o numea „iubita noastră Mamă, mângâierea noastră, speranța noastră”.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 30.06.2010
Publicarea pe acest sit: 02.07.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns