Audienţa generală de miercuri

Cred în Dumnezeu: Tatăl atotputernicul
miercuri, 30 ianuarie 2013

Iubiți frați și surori,

În cateheza de miercurea trecută ne-am oprit asupra cuvintelor de la începutul Crezului: „Cred în Dumnezeu”. Însă mărturisirea de credință specifică această afirmație: Dumnezeu este Tatăl atotputernicul, Creatorul cerului și al pământului. Așadar, aș vrea să reflectez acum împreună cu voi asupra primei, fundamentalei definiții a lui Dumnezeu pe care Crezul ne-o prezintă: El este Tată.

Nu este întotdeauna ușor să vorbim astăzi despre paternitate. Mai ales în lumea occidentală, familiile dezbinate, activitățile de muncă tot mai acaparatoare, preocupările și adesea truda de a echilibra bugetele familiale, invazia mass-media care distrage atenția în cadrul trăirii zilnice sunt câțiva dintre numeroșii factori care pot împiedica un raport senin și constructiv între tați și copii. Comunicarea devine uneori dificilă, încrederea dispare și raportul cu figura paternă poate să devină problematică; și astfel devine problematică și imaginarea lui Dumnezeu ca un tată, neavând modele adecvate de referință. Pentru cel care a avut experiența unui tată prea autoritar și inflexibil, sau indiferent și mai puțin afectuos, sau chiar absent, nu este ușor să se gândească cu seninătate la Dumnezeu ca Tată și să se abandoneze Lui cu încredere.

Însă revelația biblică ne ajută să depășim aceste dificultăți vorbindu-ne despre un Dumnezeu care ne arată ce anume înseamnă cu adevărat a fi „tată”; și mai ales Evanghelia ne revelează această față a lui Dumnezeu ca Tată care iubește până la dăruirea propriului Fiu pentru mântuirea omenirii. Referința la figura paternă ne ajută, așadar, să înțelegem ceva din iubirea lui Dumnezeu care însă rămâne infinit mai mare, mai fidelă, mai totală decât aceea a oricărui om. „Cine dintre voi”, spune Isus pentru a le arăta discipolilor fața Tatălui, „dacă fiul îi va cere pâine, îi va da o piatră? Sau, dacă va cere un pește, îi va da un șarpe? Așadar, dacă voi, răi cum sunteți, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da cele bune celor care i le cer?” (Mt 7,9-11; cf. Lc 11,11-13). Dumnezeu ne este Tată pentru că ne-a binecuvântat și ne-a ales înainte de crearea lumii (cf. Ef 1,3-6), ne-a făcut realmente fiii săi în Isus (cf. 1In 3,1). Și, ca Tată, Dumnezeu însoțește cu iubire existența noastră, dăruindu-ne Cuvântul Său, învățătura Sa, harul Său, Duhul Său.

El – așa după cum revelează Isus – este Tatăl care hrănește păsările cerului fără ca ele să trebuiască să semene și să secere, și îmbracă în culori minunate florile câmpului, cu haine mai frumoase decât cele ale regelui Solomon (cf. Mt 6,26-32; Lc 12,24-28); iar noi – adaugă Isus – valorăm mult mai mult decât florile și decât păsările cerului! Și dacă El este așa de bun încât face „să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Mt 5,45), vom putea mereu, fără frică și cu încredere totală, să ne încredințăm iertării Sale de Tată atunci când greșim drumul. Dumnezeu este un Tată bun care îl primește și îl îmbrățișează pe fiul pierdut și căit (cf. Lc 15,11 șu), dăruiește gratuit celor care cer (cf. Mt 18,19; Mc 11,24; In 16,23) și oferă pâinea din cer și apa vie care face să trăim în veci (cf. In 6,32.51.58).

De aceea rugătorul din Psalmul 27, înconjurat de dușmani, asediat de cei răi și de calomniatori, în timp ce caută ajutor de la Domnul și îl invocă, poate să dea mărturia sa plină de credință afirmând: „Chiar tatăl meu și mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a primit la Sine” (v. 10). Dumnezeu este un Tată care nu îi abandonează niciodată pe fiii Săi, un Tată iubitor care susține, ajută, primește, iartă, mântuiește, cu o fidelitate care depășește imens fidelitatea oamenilor, pentru a se deschide la dimensiuni de veșnicie. „Pentru că veșnică este îndurarea lui”, așa cum continuă să repete în mod litanic, la fiecare verset, Psalmul 136 reparcurgând istoria mântuirii. Iubirea lui Dumnezeu Tatăl nu dispare niciodată, nu se satură de noi; este iubire care dăruiește până la extrem, până la jertfirea Fiului. Credința ne dăruiește această certitudine, care devine o stâncă sigură în construirea vieții noastre: noi putem să înfruntăm toate momentele de dificultate și de pericol, experiența întunericului crizei și a timpului durerii, sprijiniți de încrederea că Dumnezeu nu ne lasă singur și este mereu aproape pentru a ne mântui și a ne duce la viața veșnică.

În Domnul Isus se arată în plinătate fața binevoitoare a Tatălui care este în ceruri. Cunoscându-l pe El putem să îl cunoaștem și pe Tatăl (cf. In 8,19; 14,7), văzându-l pe El putem să îl vedem pe Tatăl, pentru că El este în Tatăl și Tatăl este în El (cf. In 14,9.11). El este „chipul Dumnezeului nevăzut” așa cum îl definește imnul din Scrisoarea către Coloseni, „primul născut din toată creația… primul născut dintre cei morți”, „în El avem răscumpărarea, iertarea păcatelor” și reconcilierea tuturor lucrurilor, „făcând pace prin sângele crucii Sale, prin El, fie între cele de pe pământ, fie între cele din ceruri” (cf. Col 1,13-20).

Credința în Dumnezeu Tatăl cere să credem în Fiul, sub acțiunea Duhului, recunoscând în Crucea care mântuiește dezvăluirea definitivă a iubirii divine. Dumnezeu ne este Tată dăruindu-ni-l pe Fiul său; Dumnezeu ne este Tată iertând păcatul nostru și ducându-ne la bucuria vieții înviate; Dumnezeu ne este Tată dăruindu-ni-l pe Duhul care ne face fii și ne permite să numim, într-adevăr, „Abba, Tată” (cf. Rom 8,15). De aceea Isus, învățându-ne să ne rugăm, ne invită să spunem „Tatăl nostru” (Mt 6,9-13; cf. Lc 11,2-4).

Așadar, paternitatea lui Dumnezeu este iubire infinită, duioșie care se apleacă asupra noastră, fii slabi, care au nevoie de toate. Psalmul 103, marea cântare a milostivirii divine, proclamă: „Așa cum un tată își iubește copiii, așa îi iubește Domnul pe cei care se tem de El. Căci El știe din ce am fost făcuți și nu uită că suntem țărână” (v. 13-14). Tocmai micimea noastră, natura noastră umană slabă, fragilitatea noastră devine apel la milostivirea Domnului pentru ca să manifeste măreția și duioșia Sa de Tată ajutându-ne, iertându-ne și mântuindu-ne.

Și Dumnezeu răspunde la apelul nostru, trimițându-l pe Fiul său, care moare și învie pentru noi; intră în fragilitatea noastră și realizează ceea ce omul singur nu ar fi putut niciodată să realizeze: ia asupra Sa păcatul lumii, ca miel nevinovat, și ne redeschide drumul spre comuniunea cu Dumnezeu, ne face adevărați fii ai lui Dumnezeu. Acolo, în Misterul pascal, se revelează în toată lumina Sa fața definitivă a Tatălui. Și acolo, pe Crucea glorioasă, are loc manifestarea deplină a măreției lui Dumnezeu ca „Tată atotputernic”.

Dar am putea să ne întrebăm: cum este posibil să ne gândim la un Dumnezeu atotputernic privind la Crucea lui Cristos? La această putere a răului, care ajunge până acolo să îl ucidă pe Fiul lui Dumnezeu? Noi am vrea desigur o atotputernicie divină după schemele noastre mentale și după dorințele noastre: un Dumnezeu „atotputernic” care să rezolve problemele, care să intervină pentru a evita dificultățile, care să învingă puterile vrăjmașe, să schimbe cursul evenimentelor și să anuleze durerea. Astfel, astăzi diferiți teologi spun că Dumnezeu nu poate să fie atotputernic, altminteri nu ar putea să existe atâta suferință, atâta rău în lume. În realitate, în fața răului și a suferinței, pentru mulți, pentru noi, devine problematic, dificil, să credem într-un Dumnezeu Tată și să îl credem atotputernic; unii caută refugiu în idoli, cedând tentației de a găsi răspuns într-o presupusă atotputernicie „magică” și în promisiunile sale iluzorii.

Însă credința în Dumnezeu atotputernicul ne determină să parcurgem cărări complet diferite: să învățăm să cunoaștem că gândirea lui Dumnezeu este diferită de gândirea noastră, căile lui Dumnezeu sunt diferite de căile noastre (cf. Is 55,8) și chiar și atotputernicia Sa este diferită: nu se exprimă ca forță automată sau arbitrară, ci este marcată de o libertate iubitoare și paternă. În realitate, Dumnezeu, creând creaturi libere, dăruind libertate, a renunțat la o parte din puterea Sa, lăsând puterea libertății noastre. Astfel El iubește și respectă răspunsul liber de iubire dat la chemarea Sa. Ca Tată, Dumnezeu dorește ca noi să devenim fiii Săi și să trăim ca atare în Fiul său, în comuniune, în familiaritate deplină cu El. Atotputernicia Sa nu se exprimă în violență, nu se exprimă în distrugerea oricărei puteri adverse așa cum dorim noi, ci se exprimă în iubire, în milostivire, în iertare, în acceptarea libertății noastre și în apelul neobosit la convertirea inimii, într-o atitudine numai aparent slabă – Dumnezeu pare slab, dacă ne gândim la Isus Cristos care se roagă, care se lasă ucis. O atitudine aparent slabă, formată din răbdare, din blândețe și din iubire, demonstrează că acesta este adevăratul mod de a fi puternic! Aceasta este puterea lui Dumnezeu! Și această putere va învinge! Înțeleptul din Cartea Înțelepciunii, se adresează astfel lui Dumnezeu: „Tu ai milă de toți oamenii, pentru că ești atotputernic, închizi ochii în fața păcatelor lor, ca ei să se convertească. Căci Tu iubești tot ce există… Dar Tu le cruți pe toate, pentru că toate sunt ale Tale, stăpâne, iubitorul vieții” (11,23-24a.26).

Numai cel care este cu adevărat puternic poate să suporte răul și să se arate milostiv; numai cel care este cu adevărat puternic poate să exercite pe deplin forța iubirii. Și Dumnezeu, căruia îi aparțin toate lucrurile pentru că toate au fost făcute de El, revelează forța Sa iubind totul și pe toți, într-o așteptare răbdătoare a convertirii noastre a oamenilor, pe care dorește să ne aibă ca fii. Dumnezeu așteaptă convertirea noastră. Iubirea atotputernică a lui Dumnezeu nu cunoaște limite, așa încât „nu l-a cruțat pe propriul Său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toți” (Rom 8,32). Atotputernicia iubirii nu este aceea a puterii lumii, ci este aceea a dăruirii totale, și Isus, Fiul lui Dumnezeu, revelează lumii adevărata atotputernicie a Tatălui dându-și viața pentru noi păcătoșii. Iată adevărata, autentica și perfecta putere divină: a răspunde la rău nu cu rău ci cu bine, la insulte cu răbdare, la ura ucigașă cu iubirea care dă viață. Atunci răul este cu adevărat învins, pentru că este spălat de iubirea lui Dumnezeu; atunci moartea este definitiv înfrântă pentru că este transformată în dăruire a vieții. Dumnezeu Tatăl îl învie pe Fiul: moartea, marea dușmană (cf. 1Cor 15,26), este înghițită și privată de veninul ei (cf. 1Cor 15,54-55), iar noi, eliberați de păcat, putem accede la realitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu.

Atunci când spunem „Cred în Dumnezeu Tatăl atotputernicul”, noi ne exprimăm deci credința noastră în puterea iubirii lui Dumnezeu care în Fiul Său mort și înviat înfrânge ura, răul, păcatul și ne deschide la viața veșnică, aceea a fiilor care doresc să fie pentru totdeauna în „Casa Tatălui”. A spune „Cred în Dumnezeu Tatăl atotputernicul”, în puterea Sa, în modul Său de a fi Tată, este mereu un act de credință, de convertire, de transformare a gândirii noastre, a întregii noastre afecțiuni, a întregului nostru mod de a trăi.

Iubiți frați și surori, să îi cerem Domnului să sprijine credința noastră, să ne ajute să găsim cu adevărat credința și să ne dea forța de a-l vesti pe Cristos răstignit și înviat și să îl mărturisim în iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele. Și Dumnezeu să ne dea harul să primim darul filiației noastre, pentru a trăi în plinătate realitățile din Crez, în abandonarea încrezătoare în iubirea Tatălui și în atotputernicia Sa milostivă care este adevărata atotputernicie și mântuiește.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 30.01.2013
Publicarea pe acest sit: 30.01.2013
Etichete: , ,

Lasă un răspuns