Audienţa generală de miercuri

Matei
miercuri, 30 august 2006

Dragi frați și surori,

Înaintând în seria portretelor celor doisprezece apostoli, pe care am început-o acum câteva săptămâni, astăzi ne oprim asupra lui Matei. Se cuvine să recunoaștem că, conturarea completă a figurii sale este aproape imposibilă, întrucât referirile pe care le avem despre el sunt puține și fragmentate. Ceea ce putem face totuși este să privim nu atât biografia sa, ci mai degrabă profilul pe care ni-l transmite Evanghelia.

Începem prin a preciza că el este mereu prezent în listele celor Doisprezece aleși de Isus (cfr. Mt 10,3; Mc 3,18; Lc 6,15; Fap 1,13). Numele său ebraic înseamnă „dar al lui Dumnezeu”. Prima Evanghelie canonică, care îi poartă numele, ni-l prezintă în lista celor Doisprezece cu un calificativ foarte exact: „vameșul” (Mt 10,3). În acest mod el este identificat cu omul așezat la masa impozitelor, pe care Isus îl cheamă să-l urmeze: „Plecând de acolo, Isus a văzut un om numit Matei, stând la postul său de vamă, și i-a spus: «Urmează-mă!» Ridicându-se, el l-a urmat” (Mt 9,9). Și Marcu (cfr 2,13-17) și Luca (cfr 5,27-30) povestesc chemarea omului așezat la postul său de vamă, dar îl numesc „Levi”. Pentru a ne imagina scena descrisă în Mt 9,9 este suficient să ne amintim minunata pictură a lui Caravaggio, păstrată aici la Roma în Biserica San Luigi dei Francesi. Din Evanghelii reiese un alt detaliu biografic: în fragmentul imediat precedent relatării chemării este menționată o minune făcută de Isus la Cafarnaum (cfr Mt 9,1-8; Mc 2,1-12) și se apropie de împrejurimile Mării Galileii, adică ale lacului Tiberiadei (cfr Mc 2,13-14). De aici se poate deduce că Matei își exercita funcția de vameș la Cafarnaum, situat exact „pe malul mării” (Mt 4,13), unde Isus era oaspete permanent în casa lui Petru.

În baza acestor simple constatări care reies din Evanghelie putem să facem câteva reflecții. Prima este aceea că Isus primește în grupul celor apropiați lui, un om care, după convingerile comune de atunci în Israel, era considerat un păcătos public. Matei, de fapt, nu doar mânuia banul considerat necurat datorită provenienței sale de la oameni ce nu făceau parte din poporul lui Dumnezeu, dar era colaboratorul unei autorități străine detestabil de avidă, ale cărei taxe puteau fi determinate și în mod arbitrar. Din aceste motive, în mai multe rânduri Evangheliile vorbesc similar despre „vameși și păcătoși” (Mt 9,10; Lc 15,1), de „vameși și desfrânate” (Mt 21,31). Pe deasupra ele văd în vameși un exemplu de micime sufletească (cfr Mt 5,46: iubesc doar pe cei care îi iubesc pe ei) și precizează pe unul dintre ei, Zaheu, ca și „șeful vameșilor și bogat” (Lc 19,2), în timp ce părerea populară îi asocia „hoților, nedrepților, adulterilor” (Lc 18,11). Un prim lucru ne sare în ochi din toate acestea: Isus nu exclude pe nimeni de la prietenia sa. Mai mult chiar, tocmai pe când se afla la masă în casa lui Matei-Levi, ca răspuns celor care se arătaseră scandalizați de faptul că frecventa companii puțin recomandabile, a făcut acea memorabilă mărturisire: „nu au nevoie de medic cei sănătoși, ci bolnavii. Nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși” (Mc 2,17).

Vestea cea bună a Evangheliei constă tocmai în aceasta: oferta harului lui Dumnezeu pentru cel păcătos! În alt loc, prin celebra parabolă a farizeului și a vameșului urcați la Templu pentru a se ruga, Isus indică în mod direct vameșul anonim ca și exemplu admirabil de umilă încredere în milostivirea divină: în timp ce farizeul își lăuda propria perfecțiune morală, „vameșul… nici măcar nu îndrăznea să-și ridice ochii spre cer. Își bătea pieptul zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!». Și Isus comentează: „Vă spun că a coborât la casa lui îndreptățit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalță pe sine va fi umilit, iar cel care se umilește va fi înălțat” (Lc 18,13-14). În figura lui Matei, așadar, Evangheliile ne propun un adevăr și pe bună dreptate paradox: cine este în aparență mai departe de sfințenie poate să devină chiar și un model al primirii milostivirii lui Dumnezeu și să ne permită să-i vedem minunatele efecte în propria viață. Privitor la aceasta, sfântul Ioan Crizostomul face o observație semnificativă: el remarcă faptul că doar în povestirea anumitor chemări se precizează munca pe care cei în cauză o desfășoară. Petru, Andrei, Iacob și Ioan sunt chemați tocmai în timp ce pescuiau, Matei chiar atunci când încasează taxele. Este vorba de activități de mică însemnătate – comentează Crizostomul – „pentru că nu este nimic mai detestabil decât a fi vameș și nimic mai comun ca pescuitul” (In Matth. Hom.: PL 57,363). Chemarea lui Isus ajunge deci și la persoane cu o poziție socială joasă, în timp ce se ocupă de munca lor obișnuită.

O altă reflecție, care provine din relatarea evanghelică, este că la chemarea lui Isus Matei răspunde pe loc: „el s-a ridicat și l-a urmat”. Concizia frazei scoate în mod clar în evidență promptitudinea lui Matei în a răspunde la chemare. Aceasta înseamnă pentru el abandonarea oricărui lucru, mai ales că acela îi garanta o sursă de câștig sigur, chiar dacă deseori nedrept și dezonorant. În mod evident, Matei a înțeles că familiaritatea cu Isus nu-i permitea să continue să înfăptuiască activități neîngăduite de Dumnezeu. Cu ușurință se poate face aplicație și la prezent: și astăzi este inadmisibil atașamentul de lucruri incompatibile cu urmarea lui Isus, așa cum este cazul cu bogățiile nedrepte. Odată, El chiar a spus fără menajamente: „Dacă vrei să fii desăvârșit, mergi, vinde ceea ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în cer, apoi vino și urmează-mă” (Mt 19,21). Este exact ceea ce a făcut Matei: s-a ridicat și l-a urmat! În acest „s-a ridicat” trebuie să vedem îndepărtarea de o stare păcat și totodată adeziunea conștientă la o nouă existență, dreaptă, în unire cu Isus.

Să ne amintim, în sfârșit, că tradiția Bisericii primare concordă în a-i atribui lui Matei paternitatea primei Evanghelii. Acest lucru se verifică deja de la Papia, Episcop de Gerapoli în Frigia în jurul anilor 130. El scrie: Matei a adunat cuvintele (Domnului) în limba ebraică, și fiecare le-a interpretat cum a putut” (în Eusebiu din Cezareea, Hist. eccl. III, 39,16). Istoricul Eusebiu adaugă această precizare: „Matei, care mai înainte a predicat printre evrei, când a hotărât să meargă și în mijlocul altor popoare a scris în limba sa maternă Evanghelia vestită de el; astfel a încercat să înlocuiască prin scriere, pentru cei de care se separa, ceea ce ei pierdeau prin plecarea sa” (ibid., III, 24,6). Nu mai avem Evanghelia scrisă de Matei în ebraică sau aramaică, dar în Evanghelia greacă pe care o avem continuăm să auzim încă, într-un fel, vocea convingătoare a vameșului Matei care, devenit Apostol, pleacă să vestească mântuitoarea milostivire a lui Dumnezeu și, ascultând acest mesaj al lui Matei, să-l medităm mereu cu o inimă reînnoită pentru a învăța și noi să ne ridicăm și să-l urmăm pe Isus cu hotărâre.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 30.08.2006
Publicarea pe acest sit: 30.08.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns