Audienţa generală de miercuri

Despre rugăciune
miercuri, 3 octombrie 2012

Iubiți frați și surori,

În cateheza trecută am început să vorbesc despre unul din izvoarele privilegiate ale rugăciunii creștine: liturgia sacră, care – așa cum afirmă Catehismul Bisericii Catolice – este „participare la rugăciunea lui Cristos, îndreptată spre Tatăl în Duhul Sfânt. În liturgie orice rugăciune creștină își găsește izvorul și ținta” (nr. 1073). Astăzi aș vrea ca să ne întrebăm: în viața mea, rezerv eu un spațiu suficient rugăciunii și, mai ales, ce loc are în raportul meu cu Dumnezeu rugăciunea liturgică, în special Sfânta Liturghie, ca participare la rugăciunea comună a Trupului lui Cristos care este Biserica?

Răspunzând la această întrebare trebuie să amintim înainte de toate că rugăciunea este relație vie a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor infinit de bun, cu Fiul său Isus Cristos și cu Duhul Sfânt (cf. ibid., 2565). Deci, viața de rugăciune constă în a fi în mod obișnuit în prezența lui Dumnezeu și a avea conștiința despre acest lucru, în a trăi în relație cu Dumnezeu așa cum se trăiesc raporturile obișnuite din viața noastră, cele cu rudele cele mai dragi, cu adevărații prieteni; mai mult, relația cu Domnul este una care dăruiește lumină tuturor celorlalte relații ale noastre. Această comuniune de viață cu Dumnezeu, Unul și Întreit, este posibilă pentru că prin intermediul Botezului am fost inserați în Cristos, am început să fim una cu El (cf. Rom 6,5).

De fapt, numai în Cristos putem dialoga cu Dumnezeu Tatăl ca fii, altminteri nu este posibil, dar în comuniune cu Fiul putem spune și noi așa cum a spus El: „Abba!”. În comuniunea cu Cristos putem să-l cunoaștem pe Dumnezeu ca Tată adevărat (cf. Mt 11,27). Pentru aceasta, rugăciunea creștină constă în a privi constant și în manieră mereu nouă la Cristos, a vorbi cu El, a sta în tăcere cu El, a-l asculta, a acționa și a suferi cu El. Creștinul redescoperă adevărata sa identitate în Cristos, „primul născut dintre toate creaturile”, în care subzistă toate lucrurile (cf. Col 1,15 șu). Identificându-mă cu El, fiind una cu El, redescopăr identitatea mea personală, aceea de adevărat fiu care privește la Dumnezeu ca la un Tată plin de iubire.

Dar să nu uităm: pe Cristos îl descoperim, îl cunoaștem ca Persoană vie, în Biserică. Ea este „Trupul său”. Această corporeitate poate să fie înțeleasă pornind de la cuvintele biblice despre bărbat și despre femeie: cei doi vor fi un singur trup (cf. Gen 2,24; Ef 5,30 șu; 1Cor 6,16 șu). Legătura indisolubilă dintre Cristos și Biserică, prin forța unificatoare a iubirii, nu anulează acel „tu” și acel „eu”, ci le înalță la unitatea lor cea mai profundă. A găsi propria identitate în Cristos înseamnă a ajunge la o comuniune cu El, care nu mă anulează, ci mă ridică la demnitatea cea mai înaltă, aceea de fiu al lui Dumnezeu în Cristos: „istoria iubirii dintre Dumnezeu și om constă tocmai în faptul că această comuniune de voință crește în comuniunea de gândire și de sentiment și, astfel, voința noastră și voința lui Dumnezeu coincid mereu mai mult” (Enciclica Deus caritas est, 17). A ne rugă înseamnă a ne ridica la înălțimea lui Dumnezeu, printr-o necesară transformare treptată a ființei noastre.

Astfel, participând la liturgie, ne însușim limba maicii Biserici, învățăm să vorbim în ea și prin ea. Desigur, așa cum am spus deja, acest lucru are loc în mod treptat, puțin câte puțin. Trebuie să mă cufund progresiv în cuvintele Bisericii, cu rugăciunea mea, cu viața mea, cu suferința mea, cu bucuria mea, cu gândul meu. Este un drum care ne transformă.

Mă gândesc atunci că aceste reflecții ne permit să răspundem la întrebarea pe care ne-am pus-o la început: cum învăț să mă rog, cum cresc în rugăciunea mea? Privind la modelul pe care ni l-a învățat Isus, Tatăl nostru, noi vedem că primul cuvânt este „Tată” și al doilea este „nostru”. Deci, răspunsul este clar: învăț să mă rog, alimentez rugăciunea mea, adresându-mă lui Dumnezeu ca Tată și rugându-mă – cu – alții, rugându-mă cu Biserica, acceptând darul cuvintelor sale, care îmi devin puțin câte puțin familiare și bogate de sens. Dialogul pe care Dumnezeu îl stabilește cu fiecare dintre noi, și noi cu el, în rugăciune include mereu un „cu”; nu putem să ne rugăm lui Dumnezeu în mod individualist. În rugăciunea liturgică, mai ales Euharistia, și – formați de liturgie – în orice rugăciune, nu vorbim numai ca persoane individuale, ci intrăm în acel „noi” al Bisericii care se roagă. Și trebuie să transformăm acel „eu” al nostru intrând în acest „noi”.

Aș vrea să amintesc un alt aspect important. În Catehismul Bisericii Catolice citim: „În liturgia Noului Legământ, fiecare acțiune liturgică, mai ales celebrarea Euharistiei și a sacramentelor, este o întâlnire între Cristos și Biserică” (nr. 1097); deci, celebrează „Cristos total”, toată Comunitatea, Trupul lui Cristos unit cu Capul său. Așadar, liturgia nu este un fel de „auto-manifestare” a unei comunități, ci este în schimb ieșirea din acel simplu „a fi noi înșine”, a fi închiși în noi înșine, și accederea la marele ospăț, intrarea în marea comunitate vie, în care Dumnezeu însuși ne hrănește. Liturgia implică universalitate și acest caracter universal trebuie să intre mereu din nou în conștiința tuturor. Liturgia creștină este cultul templului universal care este Cristos Înviat, ale cărui brațe sunt întinse pe cruce pentru a-i atrage pe toți în îmbrățișarea iubirii veșnice a lui Dumnezeu. Este cultul cerului deschis. Nu este niciodată numai evenimentul unei singure comunități, cu o situare proprie în timp și în spațiu. Este important ca fiecare creștin să se simtă și să fie realmente inserat în acest „noi” universal, care dă fundamentul și refugiul pentru acel „eu”, în Trupul lui Cristos care este Biserica.

În asta trebuie să ținem cont și să acceptăm logica întrupării lui Dumnezeu: El a devenit aproape, prezent, intrând în istoria și în natura umană, devenind unul dintre noi. Și această prezență continuă în Biserică, Trupul său. Așadar, liturgia nu este amintirea unor evenimente trecute, ci este prezența vie a Misterului Pascal al lui Cristos care transcende și unește timpurile și spațiile. Dacă în celebrare nu iese în evidență centralitatea lui Cristos, nu vom avea liturgie creștină, total dependentă de Domnul și susținută de prezența sa creatoare. Dumnezeu acționează prin intermediul lui Cristos și noi nu putem să acționăm decât prin intermediul său și în El. În fiecare zi trebuie să crească în noi convingerea că liturgia nu este o „acțiune” a noastră, a mea, ci este acțiune a lui Dumnezeu în noi și cu noi.

Deci, nu individul – preot sau credincios – sau grupul celebrează liturgia, ci ea este în primul rând acțiune a lui Dumnezeu prin Biserică, care are istoria sa, tradiția sa bogată și creativitatea sa. Această universalitate și deschidere fundamentală, care este proprie întregii liturgii, este unul din motivele pentru care ea nu poate să fie concepută sau modificată de fiecare comunitate sau de către experți, ci trebuie să fie fidelă formelor Bisericii universale.

Chiar și în liturgia celei mai mici comunități este mereu prezentă Biserica întreagă. Pentru aceasta, nu există „străini” în comunitatea liturgică. În fiecare celebrare liturgică participă împreună toată Biserica, cer și pământ, Dumnezeu și oamenii. Liturgia creștină, chiar dacă se celebrează într-un loc și un spațiu concret și exprimă „da”-ul unei comunități determinate, este prin natura sa catolică, provine din tot și conduce la tot, în unitate cu Papa, cu Episcopii, cu credincioșii din toate epocile și din toate locurile. Cu cât o celebrare este mai însuflețită de această conștiință, cu atât se realizează mai rodnic în ea sensul autentic al liturgiei.

Dragi prieteni, Biserica devine vizibilă în multe moduri: în acțiunea caritativă, în proiectele de misiune, în apostolatul personal pe care fiecare creștin trebuie să-l realizeze în propriul ambient. Însă locul în care ea se experimentează pe deplin ca Biserică este în liturgie: ea este actul în care credem că Dumnezeu intră în realitatea noastră și noi îl putem întâlni, îl putem atinge. Este actul în care intrăm în contact cu Dumnezeu: El vine la noi și noi suntem luminați de El. Pentru aceasta, atunci când în reflecțiile despre liturgie noi ne concentrăm atenția numai asupra modului în care s-o facem atrăgătoare, interesantă, frumoasă, riscăm să uităm esențialul: liturgia se celebrează pentru Dumnezeu și nu pentru noi înșine; este lucrarea sa; El este subiectul; și noi trebuie să ne deschide Lui și să ne lăsăm conduși de El și de Trupul său care este Biserica.

Să-i cerem Domnului să învățăm în fiecare zi să trăim liturgia sacră, în special Celebrarea euharistică, rugându-ne în acel „noi” al Bisericii, care își îndreaptă privirea nu spre ea însăși, ci spre Dumnezeu, și simțindu-ne parte a Bisericii vii din toate locurile și din toate timpurile. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 03.10.2012
Publicarea pe acest sit: 03.10.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns