Audienţa generală de miercuri

Sfânta Margareta d’Oingt
miercuri, 3 noiembrie 2010

Iubiți frați și surori,

Cu Margareta d’Oingt, despre care aș vrea să vă vorbesc astăzi, suntem introduși în spiritualitatea certozină, care se inspiră din sinteza evanghelică trăită și propusă de sfântul Bruno. Nu ne este cunoscută data ei de naștere, deși unii o situează în jurul anului 1240. Margareta provine dintr-o familie puternică din nobilimea antică din Lionese, familia Oingt. Știm că mama se numea tot Margareta, că avea doi frați – Guiscard și Alois – și trei surori: Ecaterina, Isabela și Agneza. Aceasta din urmă o va urma în mănăstire, în Certoza, urmându-i după aceea ca prioră.

Nu avem știri cu privire la copilăria sa, însă din scrierile sale putem intui că a trecut liniștită, într-un ambient familiar afectuos. De fapt, pentru a exprima iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, ea valoriza mult imagini legate de familie, cu referință deosebită la figurile tatălui și mamei. Într-o meditație a sa se roagă astfel: „Preadulce Domn, când mă gândesc la harurile speciale pe care mi le-ai dăruit prin grija ta: înainte de toate, cum m-ai păzit încă din copilăria mea și cum m-ai ferit de pericolul din această lume și m-ai chemat să mă dedic slujirii tale sfinte, și cum mi-ai dăruit toate acele lucruri care-mi erau necesare pentru a mânca, a bea, a mă îmbrăca și a mă încălța, (și ai făcut asta) în așa fel încât n-am avut ocazia să mă gândesc în toate aceste lucruri decât la marea ta milostivire” (Margherita d’Oingt, Scritti spirituali, Meditazione V, 100, Cinisello Balsamo 1997, pag. 74).

Tot din meditațiile sale intuim că a intrat în Certoza din Poleteins ca răspuns la chemarea Domnului, lăsând totul și acceptând severa regulă certozină, pentru a fi total a Domnului, pentru a sta mereu cu el. Ea scrie: „Dulce Domn, eu l-am lăsat pe tatăl meu și pe mama mea și pe frații mei și toate lucrurile din lumea aceasta din iubire față de tine; însă asta e foarte puțin, deoarece bogățiile din lumea aceasta nu sunt decât spini ascuțiți; și cu cât are cineva mai multe cu atât este mai nefericit. Și pentru aceasta mi se pare că n-am părăsit altceva decât mizerie și sărăcie; dar tu știi, dulce Domn, că dacă au aș avea mii de lumi și aș putea dispune de ele după plăcerea mea, aș părăsit toate din iubire față de tine; și chiar când tu mi-ai da tot ceea ce ai în cer și pe pământ, nu m-aș retrage satisfăcută până nu te-aș avea pe tine, pentru că tu ești viața sufletului meu, nici nu am și nici nu vreau să am tată și mamă în afară de tine” (ibid., Meditazione II, 32, pag. 59).

Și despre viața ei în Certoză avem puține date. Știm că în anul 1288 a devenit a patra prioră, funcție pe care a avut-o până la moarte, adică 11 februarie 1310. Oricum, din scrierile sale nu reies cotituri deosebite în itinerarul său spiritual. Ea concepe toată viața ca un drum de purificare până la deplin configurare cu Cristos. Cristos este Cartea care trebuie scrisă, trebuie imprimată zilnic în propria inimă și în propria viață, îndeosebi pătimirea sa mântuitoare. În opera Speculum, Margareta, referindu-se la ea la persoana a treia, subliniază că prin harul Domnului „a imprimat în inima sa sfânta viață pe care Dumnezeu Isus Cristos a dus-o pe pământ, exemplele sale bune și învățătura sa bună. Ea îl pusese așa de bine pe dulcele Isus Cristos în inima sa încât i se părea chiar că acesta era prezent și că ținea o carte închisă în mâna sa pentru a o instrui” (ibid., I, 2-3, pag. 81). „În această carte ea găsea scrisă viața pe care Isus Cristos a dus-o pe pământ, de la nașterea sa până la înălțarea la cer” (ibid, I, 12, pag. 83).

Zilnic, încă de dimineață, Margareta se dedica studiului acestei cărți. Și, atunci când a privit-o bine, începe să citească în cartea propriei conștiințe, care revelează falsitățile și minciunile din viața sa (cf. ibid., I, 6-7, pag. 82); scrie despre sine pentru a folosi altora și pentru a fixa mai profund în propria inimă harul prezenței lui Dumnezeu, adică pentru a face în așa fel încât în fiecare zi existența sa să fie marcată de confruntarea cu cuvintele și acțiunile lui Isus, cu cartea vieții lui. Și asta pentru ca viața lui Cristos să fie imprimată în suflet în mod stabil și profund, așa încât să poată vedea cartea în interior, adică să poată contempla misterul lui Dumnezeu Treime (cf. ibid., II, 14-22; III, 23-40, pag. 84-90).

Prin scrierile sale, Margareta ne oferă câteva indicii despre spiritualitatea sa, permițându-ne să percepe câteva trăsături ale personalității sale și ale capacităților sale de conducere. Este o femeie foarte cultă; scrie în mod obișnuit în latinește, limba celor erudiți, dar scrie și în franceza provensală și aceasta este o raritate: scrierile sale sunt, astfel, primele, despre care se știe, redactate în această limbă. Trăiește o existență bogată în experiențe mistice, descrise cu simplitate, lăsând să se intuiască misterul inefabil al lui Dumnezeu, subliniind limitele minții în înțelegerea lui și neputința limbii umane în exprimarea lui. Are o personalitate liniară, simplă, deschisă, cu dulce încărcătură afectivă, cu mare echilibru și discernământ ascuțit, capabil să intre în profunzimile spiritului uman, să-i perceapă limitele, ambiguitățile, dar și aspirațiile, tânjirea sufletului spre Dumnezeu. Arată o aptitudine deosebită de conducere, conjugând profunda sa viață spirituală mistică cu slujirea surorilor și a comunității. În acest sens este semnificativ un text dintr-o scrisoare adresată tatălui său: „Dulcele meu tată, vă comunic că sunt așa de ocupată din cauza necesităților din casa noastră încât nu-mi este cu putință să exercit spiritul în gânduri bune; de fapt, am atâtea de făcut încât nu știu în ce parte să merg. Noi n-am recoltat grâu în a șaptea lună din an și viile noastre au fost distruse de furtună. În afară de asta, biserica noastră se află în condiții așa de rele încât suntem obligate în parte s-o refacem” (ibid., Lettere, III, 14, pag. 127).

O călugăriță certozină schițează astfel figura Margaretei: „Prin lucrarea sa ne revelează o personalitate fascinantă, cu inteligență vie, orientată spre speculație și, în același timp, favorizată cu haruri mistice: într-un cuvânt, o femeie sfântă și înțeleaptă care știe să exprime cu un anumit umorism o afectivitate în întregime spirituală” (Una Monaca Certosina, Certosine, în: Dizionario degli Istituti di Perfezione, Roma 1975, col. 777). În dinamismul vieții mistice, Margareta valorizează experiența afectelor naturale, purificate de har, ca mijloc privilegiat pentru a înțelege profund și a însoți cu promptitudine și ardoare mai mare acțiunea divină. Motivul se află în faptul că persoana umană este creată după imaginea lui Dumnezeu și de aceea este chemată să construiască împreună cu Dumnezeu o minunată istorie de iubire, lăsându-se implicată total de inițiativa sa.

Dumnezeul Treime, Dumnezeul iubire care se revelează în Cristos o fascinează, și Margareta trăiește un raport de iubire profundă față de Domnul și, prin contrast, vede nerecunoștința umană până la mârșăvie, până la paradoxul crucii. Ea afirmă că crucea lui Cristos este asemenea mesei de nașteri. Durerea lui Isus pe cruce este asemănată cu durerea unei mame. Scrie ea: „Mama care m-a purtat în sân, a suferit puternic atunci când m-a născut, timp de o zi și o noapte, dar tu, preadulce Domn, pentru mine ai fost chinuit nu o noapte sau o zi numai ci timp de peste treizeci de ani […]; cât de amar ai pătimit din cauza mea toată viața! Și atunci când a venit momentul nașterii, travaliul tău a fost atât de dureros încât sfânta ta sudoare a devenit ca niște picături de sânge care curgeau pe tot trupul tău până la pământ” (ibid., Meditazione I, 33, pag. 59).

Margareta, evocând relatările Pătimirii lui Isus, contemplă aceste dureri cu profundă compasiune: „Tu ai fost depus pe patul tare al crucii, în așa fel încât să nu te poți mișca sau merge sau agita mădularele tale așa cum obișnuiește să facă un om care suferă o mare durere, pentru că ai fost complet întins și ți-au fost pironite cuiele […] și […] au fost sfâșiați toți mușchii tăi și venele tale. […] Dar toate aceste dureri […] încă nu-ți erau îndeajuns, așa încât ai voit ca să fie străpunsă coasta ta așa de crud încât trupul tău docil să fie complet arat și sfâșiat; și sângele tău prețios curgea cu atâta putere încât să formeze un drum larg, ca și cum era un mare pârâu”. Referindu-se la Maria afirmă: „Nu trebuie să ne uimim că sulița care ți-a străpuns trupul a pătruns și în inima glorioasei tale mame căreia atât de mult îi plăcea să te susțină […] deoarece iubirea ta a fost superioară tuturor celorlalte iubiri” (ibid., Meditazione II, 36-39.42, pag. 60 și urm.).

Dragi prieteni, Margareta d’Oingt ne invită să medităm zilnic viața de durere și de iubire a lui Isus și cea a Mamei sale. Aici este speranța noastră, sensul existenței noastre. Din contemplarea iubirii lui Cristos față de noi se nasc forța și bucuria de a răspunde cu tot atâta iubire, punând viața noastră în slujba lui Dumnezeu și a altora. Cu Margareta să spunem și noi: „Dulce Domn, tot ceea ce ai împlinit, din iubire față de mine și față de întregul neam omenesc, mă provoacă să te iubesc, însă amintirea preasfintei tale pătimiri dă o vigoare fără egal puterii mele de afect pentru a te iubi. Pentru aceasta mi se pare […] că am găsit ceea ce am dorit așa de mult: să nu iubesc nimic altceva decât pe tine sau în tine sau din iubire față de tine” (ibid., Meditazione II, 46, pag. 62).

La prima vedere această figură de certozină medievală, precum și toată viața sa, gândirea sa, apar foarte depărtate de noi, de viața noastră, de modul nostru de a gândi și de a acționa. Însă dacă privim la esențialul acestei vieți, vedem că ne atinge și pe noi și ar trebui să devină esențial și în existența noastră.

Am auzit că Margareta l-a considerat pe Domnul ca o carte, și-a fixat privirea asupra Domnului, l-a considerat ca o oglindă în care apare și propria conștiință. Și din această oglindă a intrat lumină în sufletul său: a lăsat să intre cuvântul, viața lui Cristos în propria ființă și astfel a fost transformată; conștiința a fost luminată, a găsit criterii, lumină și a fost curățită. Tocmai de asta avem nevoie și noi: să lăsăm să intre cuvintele, viața, lumina lui Cristos în conștiința noastră pentru ca să fie luminată, să înțeleagă ceea ce este adevărat și bun și ceea ce este rău; ca să fie luminată și curățită conștiința noastră. Gunoiul nu există numai pe diferite străzi din lume. Există gunoi și în conștiințele noastre și în sufletele noastre. Numai lumina Domnului, forța lui și iubirea lui ne curăță, ne purifică și ne dă calea dreaptă. Deci s-o urmăm pe sfânta Margareta în această privire spre Isus. Să citim în cartea vieții sale, să ne lăsăm luminați și curățiți, pentru a învăța viața adevărată. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 03.11.2010
Publicarea pe acest sit: 03.11.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns