Audienţa generală de miercuri

Tradiția apostolică
miercuri, 3 mai 2006

Dragi frați și surori,

În aceste cateheze dorim să înțelegem mai bine ce este Biserica. Ultima oară am reflectat asupra temei Tradiției apostolice. Am văzut că ea nu este o colecție de lucruri sau de cuvinte, ca o cutie cu lucruri fără viață. Tradiția este râul vieții noi care vine de la origini, de la Cristos până la noi, și ne face să participăm la istoria lui Dumnezeu cu omenirea. Această temă a tradiției este atât de importantă încât aș dori să mă opresc și astăzi asupra ei; este într-adevăr de mare importanță pentru viața Bisericii. Conciliul Vatican II afirma în acest sens că Tradiția este apostolică înainte de toate prin originile ei: „Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea tuturor neamurilor a hotărât în marea Sa bunătate să se păstreze neatins în veci și să se transmită tuturor generațiilor. De aceea Cristos Domnul, în care își găsește împlinirea întreaga Revelație a Dumnezeului Preaînalt, a dat poruncă Apostolilor să predice tuturor, împărtășindu-le darurile divine, ca pe izvorul oricărui adevăr mântuitor și al oricărei discipline morale, Evanghelia făgăduită odinioară prin Profeți și pe care a împlinit-o El însuși și a vestit-o cu gura Sa” (Constituția dogmatică „Dei Verbum”, nr. 7). Conciliul continuă subliniind că acest lucru „a fost realizat cu fidelitate atât de Apostoli care, în propovăduirea lor orală, prin exemplul dat și prin hotărârile luate, au transmis ceea ce au primit din gura lui Cristos, din trăirea lor în apropierea Lui și din faptele Lui, precum și ceea ce au învățat sub inspirația Duhului Sfânt, cât și de acei Apostoli și oameni apostolici care, tot sub inspirația Duhului Sfânt, au consemnat în scris vestea mântuirii” (ibid.).

Capi ai Israelului escatologic, tot în număr de doisprezece, câte erau triburile poporului ales, apostolii continuă „adunarea” începută de Domnul și o fac înainte de toate prin transmiterea cu fidelitate a darului primit, Vestea Bună a Împărăției care vine la oameni prin Isus Cristos. Numărul lor nu exprimă doar continuitatea cu rădăcina sfântă, Israelul celor doisprezece triburi, ci și destinația universală a slujirii lor, ce duce mântuirea până la capătul pământului. Aceasta poate fi înțeleasă din valoarea simbolică pe care o au numerele în lumea semită: 12 rezultă din înmulțirea lui 3, un număr perfect, cu 4, un număr ce face referire la cele patru puncte cardinale, deci la lumea întreagă.

Comunitatea, născută din proclamarea Evangheliei, se simte chemată de cuvântul celor care au trăit primii alături de Domnul și care au fost trimiși de El. Ea știe că se poate baza pe călăuzirea celor Doisprezece, precum și a celor care mai apoi sunt asociați ca succesori în slujirea Cuvântului și în slujirea comuniunii. De aceea, comunitatea se simte angajată să transmită altora „vestea plină de bucurie” a prezenței actuale a Domnului și a misterului său pascal, care acționează în Duh. Acest fapt este subliniat în unele pasaje din scrisorile Sf. Paul: „Căci v-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit și eu” (1Corinteni 15,3). Și acest lucru este important. După cum se știe, Sf. Paul, chemat mai întâi de Cristos cu o vocație personală, este un apostol autentic și totuși, și pentru el, are o importanță fundamentală fidelitatea față de ce a primit. El nu a dorit să „inventeze” un nou creștinism, să spunem așa, „paulin”. De aceea el insistă: „V-am transmis ceea ce am primit și eu”. El a transmis darul inițial care vine de la Domnul și este adevărul care mântuiește. Apoi, spre sfârșitul vieții, i-a scris lui Timotei: „Păstrează depozitul cel bun prin Duhul Sfânt, care locuiește în noi” (2Timotei 1,14). O demonstrează bine și această străveche mărturie a credinței creștine, scrisă de Tertulian în jurul anului 200: „(Apostolii) la început au mărturisit credința în Isus Cristos și au înființat Biserici în Iudeea, și apoi s-au răspândit în lume, predicând aceeași doctrină și aceeași credință popoarelor, și au fondat astfel Biserici în fiecare oraș. De la acestea apoi celelalte Biserici și-au luat tradiția credinței lor și semințele doctrinei, și le iau în mod continuu, tocmai pentru a fi Biserici. În acest fel și ele pot fi considerate apostolice, ca descendente din Bisericile apostolilor” (De praescriptione haereticorum, 20: PL 2,32).

Conciliul Vatican II spune: „Ceea ce a fost transmis de către Apostoli cuprinde tot ceea ce îl ajută pe Poporul lui Dumnezeu să ducă o viață sfântă și să-și sporească credința; astfel Biserica, în învățătura, în viața și în cultul său, perpetuează și transmite tuturor generațiilor tot ceea ce este ea însăși, tot ceea ce crede” (Constituția dogmatică „Dei Verbum”, nr. 8). Biserica transmite tot ceea ce este și ce crede; transmite aceasta în cult, în viață, în doctrină. Tradiția este așadar Evanghelia vie, vestită de Apostoli în integritatea sa, pe baza deplinătății experienței lor unice și irepetabile: prin lucrarea lor credința este comunicată celorlalți, până la noi, până la sfârșitul lumii. Tradiția, așadar, este istoria Duhului care acționează în istoria Bisericii prin intermediul Apostolilor și al succesorilor lor, în continuitate fidelă cu experiența originilor. Aceasta este ceea ce explica Sfântul Papă Clement al Romei spre sfârșitul secolului I: „Apostolii – scria el – ne-au vestit Evanghelia trimiși de Domnul Isus Cristos, Isus Cristos a fost trimis de Dumnezeu. Cristos vine așadar de la Dumnezeu, Apostolii de la Cristos: cu toții acționează consacrați din voința lui Dumnezeu… Apostolii noștri au știut de la Domnul nostru Isus Cristos că vor apărea dispute în jurul funcției episcopale. Așadar, prevăzând perfect viitorul, i-au stabilit pe cei aleși și i-au consacrat, pentru ca după moartea lor alți bărbați virtuoși să își asume slujirea lor” (Ad Corinthios, 42.44: PG 1,292.296).

Acest lanț al slujirii continuă până în zilele noastre; va continua până la sfârșitul lumii. Într-adevăr, mandatul încredințat de Isus Apostolilor a fost transmis de aceștia succesorilor lor. Dincolo de experiența contactului personal cu Cristos, experiență unică și irepetabilă, Apostolii le-au transmis succesorilor trimiterea solemnă în lume primită de la Învățătorul. Apostol vine tocmai din termenul grec „apostéllein”, care înseamnă a trimite. Trimiterea apostolică – după cum o arată textul din Matei 28,19s – implică o slujire pastorală („faceți ucenici din toate națiunile…”), liturgică („botezându-le…”) și profetică („învățându-i să țină toate câte v-am poruncit”), garantată de apropierea Domnului până la sfârșitul veacurilor („iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii”). Astfel, într-un mod diferit față de Apostoli, trăim și noi o experiență adevărată și personală a prezenței Domnului înviat. Prin intermediul ministerului apostolic, Cristos însuși ajunge la cei chemați la credință. Distanța de secole este depășită și Cel înviat se dăruiește viu și acționând pentru noi, în Biserica și în lumea de astăzi. Aceasta este marea noastră bucurie. În râul viu al Tradiției, Cristos nu este la două mii de ani distanță, ci este cu adevărat prezent între noi și ne dă adevărul, ne dă lumina care ne face să trăim și să găsim calea spre viitor.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Oana Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 03.05.2006
Publicarea pe acest sit: 06.05.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns