Audiența generală de miercuri

Sfânta Liturghie – 6.
Actul penitențial
miercuri, 3 ianuarie 2018

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Reluând catehezele despre celebrarea euharistică, luăm în considerare astăzi, în contextul riturilor de introducere, actul penitențial. În sobrietatea sa, el favorizează atitudinea cu care trebuie să ne dispunem pentru a celebra cu vrednicie sfintele taine, adică recunoscând în fața lui Dumnezeu și a fraților păcatele noastre, recunoscând că suntem păcătoși. De fapt, invitația preotului este adresată întregii comunități în rugăciune, pentru că toți suntem păcătoși. Ce anume poate dărui Domnul celui care are deja inima plină de sine, de propriul succes? Nimic, pentru că îngâmfatul este incapabil să primească iertare, sătul fiind de dreptatea sa presupusă. Să ne gândim la parabola fariseului și vameșului, unde numai al doilea – vameșul – se întoarce acasă justificat, adică iertat (cf. Lc 18,9-14). Cine este conștient de propriile mizerii și își apleacă ochii cu umilință, simte cum se așează peste el privirea milostivă a lui Dumnezeu. Știm din experiență că numai cel care știe să recunoască greșelile și cere scuze primește înțelegerea și iertarea celorlalți.

A asculta în tăcere glasul conștiinței permite să recunoaștem că gândurile noastre sunt distante de gândurile divine, cuvintele noastre și acțiunile noastre sunt adesea lumești, adică sunt conduse de alegeri contrare Evangheliei. De aceea, la începutul Liturghiei, face în mod comunitar actul penitențial printr-o formulă de mărturisire generală, rostită la persoana întâi singular. Fiecare îi mărturisește lui Dumnezeu și fraților „că a păcătuit prea mult cu gândul, cuvânt, fapta și omisiunea”. Da, și cu omisiunea, adică am neglijat să fac binele pe care aș fi putut să-l fac. Adesea ne simțim buni pentru că – spunem noi – „n-am făcut rău nimănui”. În realitate, nu este suficient a nu face rău aproapelui, trebuie ales să facem binele profitând de ocazii pentru a da bună mărturie că suntem discipoli ai lui Isus. Este bine de subliniat că mărturisim atât lui Dumnezeu cât și fraților că suntem păcătoși: asta ne ajută să înțelegem dimensiunea păcatului care, în timp ce ne desparte de Dumnezeu, ne desparte și de frații noștri, și viceversa. Păcatul taie: taie raportul cu Dumnezeu și taie raportul cu frații, raportul în familie, în societate, în comunitate: păcatul taie mereu, separă, desparte.

Cuvintele pe care le spunem cu gura sunt însoțite de gestul de a ne bate pieptul, recunoscând că am păcătuit chiar din vina mea, și nu a altora. De fapt, se întâmplă adesea ca, de frică sau rușine, arătăm cu degetul pentru a-i acuza pe alții. Costă să admitem că suntem vinovați, dar ne face bine să mărturisim asta cu sinceritate. A mărturisi propriile păcate. Eu îmi amintesc de o anecdotă, pe care o povestea un bătrân misionar, despre o femeie care a mers să se spovedească și a început să spună greșelile soțului; apoi a început să povestească greșelile soacrei și apoi păcatele vecinilor. La un moment dat, duhovnicul i-a spus: „Dar, doamnă, spuneți-mi: ați terminat? – Foarte bine: dumneavoastră ați terminat cu păcatele altora. Acum începeți să le spuneți pe ale dumneavoastră”. A spune propriile păcate!

După mărturisirea păcatului, o implorăm pe Sfânta Fecioară Maria, pe îngeri și pe sfinți să se roage pentru noi la Domnul. Și în asta este prețioasă comuniunea sfinților: adică, mijlocirea acestor „prieteni și modele de viață” (Prefața de la 1 noiembrie) ne susține pe drumul spre comuniunea deplină cu Dumnezeu, când păcatul va fi eliminat definitiv.

În afară de acel „Mărturisesc”, se poate face actul penitențial cu alte formule, de exemplu: „Doamne, ai milă de noi! / Căci am păcătuit împotriva ta. / Arată-ne, Doamne, milostivirea ta! / Și dă-ne mântuirea ta!” (cf. Ps 123,3; 85,8; Ier 14,20). În special duminica se poate face binecuvântarea și stropirea cu apă în amintirea Botezului (cf. Principii și norme pentru utilizarea Liturghierului Roman, 51), care șterge toate păcatele. Este posibil, ca parte a actului penitențial, și să se cânte Kyrie eleison: cu vechea expresie greacă, îl aclamăm pe Domnul – Kyrios – și implorăm milostivirea sa (ibid., 52).

Sfânta Scriptură ne oferă exemple luminoase de figuri „penitente” care, intrând în ele însele după ce au comis păcatul, găsesc curajul de a da la o parte masca și de a se deschide la harul care reînnoiește inima. Să ne gândim la regele David și la cuvintele atribuite lui în Psalm: „Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea ta bunătate și după mulțimea îndurărilor tale șterge fărădelegea mea” (51,3). Să ne gândim la fiul risipitor care se întoarce la tatăl; sau la invocația vameșului: „Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul!” (Lc 18,13). Să ne gândim și la sfântul Petru, la Zaheu, la femeia samariteană. A ne măsura cu fragilitatea lutului din care suntem plăsmuiți este o experiență care ne fortifică: în timp ce ne face să ne confruntăm cu slăbiciunea noastră, ne deschide inima ca să invocăm milostivirea divină care transformă și convertește. Și asta e ceea ce facem în actul penitențial la începutul Liturghiei.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 03.01.2018
Publicarea pe acest sit: 03.01.2018
Etichete: , ,

Comments are closed