Audienţa generală de miercuri

Sfântul Paul
Importanța cristologiei: teologia crucii
miercuri, 29 octombrie 2008

Iubiți frați și surori,

În experiența personală a sfântului Paul există un fapt incontestabil: în timp ce la început fusese un persecutor și folosise violența împotriva creștinilor, din momentul convertirii sale pe drumul Damascului, a trecut de partea lui Cristos răstignit, făcând din el motivația sa de viață și motivul predicării sale. Existența sa a fost în întregime existență consumată pentru suflete (cf. 2Cor 12,15), deloc liniștită și ferită de primejdii și dificultăți. În întâlnirea cu Isus i-a devenit clară semnificația centrală a crucii: a înțeles că Isus a murit și a înviat pentru toți și pentru el însuși. Ambele lucruri erau importante; universalitatea: Isus a murit realmente pentru toți, și subiectivitatea: el a murit și pentru mine. Deci în cruce s-a manifestat iubirea gratuită și milostivă a lui Dumnezeu. Paul a experimentat această iubire înainte de toate în el însuși (cf. Gal 2,20) și din păcătos a devenit credincios, din persecutor apostol. Zi după zi, în noua sa viață, experimenta că mântuirea era „har”, că totul cobora din moartea lui Cristos și nu din meritele sale, care de altfel nu existau. „Evanghelia harului” a devenit astfel pentru el unicul mod de a înțelege crucea, criteriul nu numai al noii sale existențe, ci și răspunsul dat interlocutorilor săi. Între aceștia erau, înainte de toate, iudeii care-și puneau speranța lor în fapte și sperau de la acestea mântuirea; erau apoi grecii care opuneau crucii înțelepciunea lor umană; în sfârșit, erau acele grupuri de eretici, care și-au format o idee proprie de creștinism după propriul model de viață.

Pentru sfântul Paul, crucea are un primat fundamental în istoria omenirii; ea reprezintă punctul focal al teologiei sale, deoarece a spune cruce înseamnă mântuire ca har dăruit oricărei creaturi. Tema crucii lui Cristos devine un element esențial și primar al predicii apostolului: exemplul cel mai clar se referă la comunitatea din Corint. În fața unei Biserici în care erau prezente în mod îngrijorător dezordini și scandaluri, în care comuniunea era amenințată de partide și dezbinări interne care știrbeau unitatea trupului lui Cristos, Paul nu se prezintă cu sublimitatea cuvântului sau a înțelepciunii, ci cu vestirea lui Cristos, a lui Cristos răstignit. Forța sa nu este limbajul convingător, ci, în mod paradoxal, slăbiciunea și trepidarea celui care se încrede numai în „puterea lui Dumnezeu” (cf. 1Cor 2,1-4). Crucea, prin tot ceea ce reprezintă, deci și prin mesajul teologic pe care-l conține, este scandal și nebunie. Apostolul afirmă asta cu o forță impresionantă, încât e bine să ascultăm chiar din cuvintele sale: „Într-adevăr, cuvântul crucii este nebunie pentru cei care se pierd, dar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu… a binevoit Dumnezeu să-i mântuiască pe cei care cred prin nebunia predicării. În timp ce iudeii cer semne, iar grecii caută înțelepciunea, noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, scandal pentru iudei și nebunie pentru păgâni” (1Cor 1,18-23).

Primele comunități creștine, cărora li se adresează Paul, știu foarte bine că Isus de acum a înviat și este viu; apostolul vrea să le amintească nu numai corintenilor și galatenilor, ci nouă tuturor, că Cel Înviat este mereu cel care a fost răstignit. „Scandalul” și „nebunia” crucii se află tocmai în faptul că acolo unde părea să fie numai eșec, durere, înfrângere, tocmai acolo există toată puterea iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, deoarece crucea este expresie de iubire și iubirea este adevărata putere care se revelează tocmai în această aparentă slăbiciune. Pentru iudei crucea este skandalon, adică o capcană sau piatră de poticnire: ea pare să împiedice credința israelitului pios, care cu greu găsește ceva asemănător în Sfintele Scripturi. Paul, nu cu puțin curaj, pare să spună aici că miza este foarte ridicată: pentru iudei crucea contrazice însăși esența lui Dumnezeu, care s-a manifestat cu semne minunate. Așadar, a accepta crucea lui Cristos înseamnă a face o convertire profundă în modul de a se raporta la Dumnezeu. Dacă pentru iudei motivul refuzării crucii se află în Revelație, adică fidelitatea față de Dumnezeul părinților, pentru greci, adică păgânii, criteriul de judecată pentru a se opune crucii este rațiunea. De fapt, pentru aceștia din urmă crucea este moria, nebunie, literalmente insipiditate, adică o mâncare fără sare; deci mai mult decât o eroare, este o insultă adusă bunului simț.

Însuși Paul în mai multe ocazii are experiența amară a refuzării vestirii creștine considerată „insipidă”, lipsită de relevanță, nici măcar vrednică să fie luată în considerație pe planul logicii raționale. Pentru cei care, asemenea grecilor, vedeau perfecțiunea în spirit, în gândirea pură, deja era inacceptabil ca Dumnezeu să poată deveni om, cufundându-se în toate limitele spațiului și timpului. Apoi era categoric de neconceput a crede că un Dumnezeu poate muri pe o cruce! Și vedem că această logică greacă este și logica obișnuită a timpului nostru. Conceptul de apatheia, indiferență, cum ar fi absența de pasiuni în Dumnezeu, cum ar fi putut să înțeleagă un Dumnezeu devenit om și înfrânt, care apoi chiar avea să reia trupul pentru a trăi ca înviat? „Despre asta te vom asculta altă dată” (Fap 17,32) i-au spus cu dispreț atenienii lui Paul atunci când au auzit vorbindu-se despre învierea din morți. Considerau perfecțiune eliberarea de trup considerat ca închisoare; cum să nu considere o aberație reluarea trupului? În cultura antică nu părea să existe spațiu pentru mesajul Dumnezeului întrupat. Întregul eveniment „Isus din Nazaret” părea marcat de cea mai totală insipiditate și cu siguranță crucea era punctul cel mai emblematic.

Dar pentru ce sfântul Paul a făcut chiar din asta, din cuvântul crucii, punctul fundamental al predicării sale? Răspunsul nu este greu: crucea revelează „puterea lui Dumnezeu” (cf. 1Cor 1,24), care este diferită de puterea umană; de fapt revelează iubirea sa: „Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii și slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (v. 25). La secole distanță de Paul, noi vedem că în istorie a învins crucea și nu înțelepciunea care se opune crucii. Răstignitul este înțelepciune, pentru că manifestă cu adevărat cine este Dumnezeu, adică putere de iubire care ajunge până la cruce pentru a-l mântui pe om. Dumnezeu se folosește de moduri și instrumente care la prima vedere nouă ni se par numai slăbiciune. Răstignitul dezvăluie, pe de o parte, slăbiciunea omului și, pe de altă parte, adevărata putere a lui Dumnezeu, adică gratuitatea iubirii: tocmai această gratuitate totală a iubirii este adevărata înțelepciune. Sfântul Paul a experimentat asta până în trupul său și ne dă mărturie în diferite pasaje ale parcursului său spiritual, devenite puncte precise de referință pentru orice discipol al lui Isus: „El mi-a zis: Îți este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune” (2Cor 12,9); de asemenea: „Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii și disprețuite, ba chiar cele de jos, ca să le distrugă pe cele ce sunt” (1Cor 1,28). Apostolul se identifică până acolo cu Cristos încât și el, deși în mijlocul atâtor încercări, trăiește în credința Fiului lui Dumnezeu care l-a iubit și s-a dat pe sine însuși pentru păcatele lui și pentru păcatele tuturor (cf. Gal 1,4; 2,20). Acest fapt autobiografic al apostolului devine paradigmatic pentru noi toți.

Sfântul Paul a oferit o sinteză minunată a teologiei crucii în a doua Scrisoare către Corinteni (5,14-21), unde totul este cuprins între două afirmații fundamentale: pe de o parte Cristos, pe care Dumnezeu l-a considerat păcat în favoarea noastră (v. 21), a murit pentru toți (v. 14); pe de altă parte, Dumnezeu ne-a împăcat cu sine, neimputându-ne păcatele noastre (vv. 18-20). De această „slujire a împăcării” este răscumpărată de acum orice sclavie (cf. 1Cor 6,20; 7,23). Aici apare că toate acestea sunt relevante pentru viața noastră. Sfântul Paul a renunțat la propria viață dăruindu-se total pe sine însuși pentru slujirea împăcării, a crucii care este mântuire pentru noi toți. Și asta trebuie să știm să facem și noi: putem găsi forța noastră chiar în umilința iubirii și înțelepciunea noastră în slăbiciunea de a renunța pentru a intra astfel în forța lui Dumnezeu. Noi toți trebuie să formăm viața noastră pe această înțelepciune adevărată: să nu trăim pentru noi înșine, ci să trăim în credința în acel Dumnezeu despre care toți putem spune: „M-a iubit și s-a dat pe sine însuși pentru mine”.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 29.10.2008
Publicarea pe acest sit: 29.10.2008
Etichete: , ,

Lasă un răspuns