Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 16.
Speranța împotriva oricărei speranțe
(cf. Rom 4,16-25)

miercuri, 29 martie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Textul din Scrisoarea către Romani a sfântului Paul pe care tocmai l-am ascultat ne oferă un mare dar. De fapt, suntem obișnuiți să recunoaștem în Abraham pe părintele nostru în credință; astăzi apostolul ne face să înțelegem că Abraham este pentru noi părinte în speranță; nu numai părinte al credinței, ci părinte în speranță. Și asta pentru că în viața sa putem percepe o vestire a Învierii, a vieții noi care învinge răul și moartea însăși.

În text se spune că Abraham a crezut a crezut în Dumnezeu „care dă viață celor morți și cheamă la ființă cele ce nu sunt” (Rom 4,17); și apoi se precizează: „Și, fără a slăbi în credință, nu s-a uitat la trupul său aproape mort de acum – avea aproape o sută de ani – și nici la sânul neroditor al Sarei” (Rom 4,19). Iată, aceasta este experiența pe care suntem chemați s-o trăim și noi. Dumnezeul care se revelează lui Abraham este Dumnezeul care mântuiește, Dumnezeu care ne scoate din disperare și din moarte, Dumnezeul care cheamă la viață. În viața lui Abraham totul devine un imn adus Dumnezeului care eliberează și regenerează, totul devine profeție. Și devine astfel pentru noi, pentru noi care acum recunoaștem și celebrăm împlinirea a toate acestea în misterul Paștelui. De fapt, Dumnezeu „l-a înviat din morți pe Domnul nostru Isus Cristos” (Rom 4,24), pentru ca și noi să putem trece în El de la moarte la viață. Și cu adevărat atunci Abraham se poate declara „părinte al multor popoare”, deoarece strălucește ca vestire a unei omeniri noi – noi -, răscumpărată din păcat și din moarte și introdusă o dată pentru totdeauna în îmbrățișarea iubirii lui Dumnezeu.

În acest moment Paul ne ajută să clarificăm legătura foarte strânsă între credință și speranță. De fapt, el afirmă că Abraham, „sperând împotriva oricărei speranțe, a crezut” (Rom 4,18). Speranța noastră nu se sprijină pe raționamente, previziuni și asigurări umane; și se manifestă acolo unde nu mai este speranță, unde nu mai este nimic în care să sperăm, exact cum s-a întâmplat pentru Abraham, în fața morții sale iminente și a sterilității soției sale Sara. Era sfârșitul pentru ei, nu puteau avea copii și acolo, în acea situație, Abraham a crezut și a avut speranță împotrivă oricărei speranțe. Și acest lucru este mare! Marea speranță se înrădăcinează în credință și tocmai pentru aceasta este capabilă să meargă dincolo de orice speranță. Da, pentru că nu se întemeiază pe cuvântul nostru, ci pe Cuvântul lui Dumnezeu. Așadar, și în acest sens suntem chemați să urmăm exemplul lui Abraham, care, deși în fața clarității unei realități care pare destinată morții, se încrede în Dumnezeu, „convins pe deplin că cel care a făcut promisiunea poate s-o și împlinească” (Rom 4,21). Mi-ar plăcea să vă pun o întrebare: noi, noi toți, suntem convinși de acest lucru? Suntem convinși că Dumnezeu ne iubește și că tot ceea ce ne-a promis este dispus să ducă la împlinire? Dar, părinte, cât trebuie să plătim pentru asta? „Este un preț de plătit: deschiderea inimii”. Deschideți inimile voastre și această forță a lui Dumnezeu va duce înainte și va face lucruri miraculoase și vă va învăța ce este speranța. Acesta este unicul preț: deschiderea inimii la credință și El va face restul.

Acesta este paradoxul și în același timp elementul cel mai puternic, cel mai înalt al speranței noastre! O speranță întemeiată pe o promisiune care din punct de vedere uman pare nesigură și imprevizibilă, dar care nu dispare nici măcar în fața morții, când cel care promite este Dumnezeul învierii și al vieții. Acest lucru nu-l promite unul oarecare! Cel care promite este Dumnezeul învierii și al vieții.

Iubiți frați și surori, să cerem astăzi Domnului harul de a rămâne întemeiați nu atât pe siguranțele noastre, pe capacitățile noastre, ci pe speranța care provine din promisiunea lui Dumnezeu, ca adevărați fii ai lui Abraham. Când Dumnezeu promite, duce la împlinire ceea ce promite. Niciodată nu poate să nu-și respecte promisiunea. Și atunci viața noastră va asuma o lumină nouă, având conștiința că Acela care l-a înviat pe Fiul său ne va învia și pe noi și ne va face cu adevărat una cu El, împreună cu toți frații noștri în credință. Noi toți credem. Astăzi suntem cu toții în piață, îl lăudăm pe Domnul, vom cânta Tatăl Nostru, apoi vom primi binecuvântarea… Dar asta trece. Însă aceasta este și o promisiune de speranță. Dacă noi astăzi avem inima deschisă, vă asigur că noi toți ne vom întâlni în piața din cer care nu trece niciodată pentru totdeauna. Aceasta este promisiunea lui Dumnezeu și aceasta este speranța noastră, dacă noi deschidem inimile noastre. Mulțumesc.

* * *

APEL

Sunt bucuros să salut delegația de administrații irakiene compusă din reprezentanți ai diferitelor grupuri religioase, însoțită de Eminența Sa cardinalul Tauran, președinte al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios. Bogăția iubitei națiuni irakiene se află tocmai în acest mozaic care reprezintă unitatea în diversitate, forța în unire, prosperitatea în armonie. Iubiți frați, vă încurajez să mergeți înainte pe acest drum și invit să ne rugăm pentru ca Irakul să găsească în reconcilierea și în armonia dintre diferitele sale componente etnice și religioase pacea, unitatea și prosperitatea. Gândul meu se îndreaptă spre populațiile civile prinse în cartierele occidentale din Mosul și la refugiații din cauza războiului, cu care mă simt unit în suferință, prin rugăciune și apropiere spirituală. Exprimând durere profundă pentru victimele conflictului sângeros, reînnoiesc tuturor apelul de a se angaja cu toate forțele în protejarea civililor, ca obligație imperativă și urgentă.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 29.03.2017
Publicarea pe acest sit: 29.03.2017
Etichete: ,

Comments are closed