Audienţa generală de miercuri

Darul „Comuniunii”
miercuri, 29 martie 2006

Dragi frați și surori,

Prin ministerul apostolic Biserica, comunitatea adunată de Fiul lui Dumnezeu născut în trup, va trăi de-a lungul timpurilor edificând și hrănind comuniunea în Cristos și în Duhul Sfânt, comuniune la care suntem chemați cu toții, și în care putem trăi experiența mântuirii oferite de Tatăl. Cei Doisprezece – așa cum spunea Papa Clement, cel de-al treilea Succesor al lui Petru, la sfârșitul primului secol – au avut grijă, într-adevăr, să instituie succesori (cf. 1 Clem 42,4), pentru ca astfel, misiunea care le-a fost încredințată să poată continua și după moartea lor. De-a lungul secolelor, Biserica, structurată în mod organic sub îndrumarea Păstorilor legitimi, a continuat astfel să trăiască în lume ca mister de comuniune, în care se oglindește într-o anume măsură însăși comuniune trinitară, Misterul lui Dumnezeu însuși.

Deja apostolul Paul se referea la acest suprem izvor trinitar, când le ura creștinilor săi: „Harul Domnului nostru Isus Cristos și iubirea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi toți!” (2Corinteni 13,13). Aceste cuvinte, probabil un ecou al cultului Bisericii care se năștea, arată cum darul gratuit al iubirii Tatălui în Isus Cristos se împlinește și se exprimă în comuniunea realizată de Duhul Sfânt. Această interpretare, bazată pe paralela strânsă pe care textul o stabilește între cele trei genitive („harul Domnului Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl… și împărtășirea Duhului Sfânt”), prezintă „comuniunea” ca dar specific al Duhului, rod al iubirii oferite de Dumnezeu Tatăl și a harului oferit de Cristos Domnul.

În plus, contextul imediat, caracterizat de insistența asupra comuniunii fraterne, ne orientează să vedem în „koinonía” Duhului Sfânt nu atât „participarea” la viața divină ca ceva singular, fiecare pentru sine, ci mai ales „comuniunea” între credincioși, comuniune pe care însuși Duhul o insuflă ca artizan și principal agent al ei (cfr Filipeni 2,1). S-ar putea spune că harul, iubirea și comuniunea, când le raportăm la Cristos, la Tatăl și respectiv la Duhul Sfânt, sunt aspecte diferite ale aceleiași acțiuni divine pentru mântuirea noastră, acțiune care dă naștere Bisericii și face din Biserică – cum spunea Sf. Ciprian în secolul III – „un popor adunat de unitatea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt” (De Orat. Dom., 23: PL 4,536, cit. in Lumen gentium, 4).

Ideea comuniunii ca participare la viața trinitară este clarificată cu o deosebită intensitate în Evanghelia lui Ioan, unde comuniunea de iubire care îl leagă pe Fiul de Tatăl și de oameni este în același timp modelul și izvorul comuniunii fraterne, care trebuie să îi unească pe ucenici între ei: „Să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu!” (Ioan 15,12; cfr 13,34). „Ca toți să fie una… după cum noi suntem una” (Ioan 17,21.22). Așadar, comuniunea oamenilor cu Dumnezeu Treime și comuniunea oamenilor între ei. În timpul pelerinajului pământesc ucenicul, prin comuniunea cu Fiul, poate participa deja la viața dumnezeiască a Fiului și a Tatălui: „Comuniunea noastră este cu Tatăl și cu Fiul său Isus Cristos” (1Ioan 1,3). Această viață de comuniune cu Dumnezeu și între noi este tocmai scopul vestirii Evangheliei, scopul convertirii la creștinism: „Ce am văzut și am auzit vă vestim și vouă pentru ca și voi să aveți comuniune cu noi” (1Ioan 1,2). Așadar, această dublă comuniune cu Dumnezeu și între noi este de nedespărțit. Acolo unde se distruge comuniunea cu Dumnezeu, care este comuniune cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt, se distruge și rădăcina și izvorul comuniunii dintre noi. Și acolo unde nu este trăită comuniunea între oameni, nici comuniunea cu Dumnezeu Treime nu este vie și adevărată, așa cum tocmai am auzit.

Să mai facem acum un pas înainte. Comuniunea – rod al Duhului Sfânt – este hrănită de Pâinea Euharistică (cfr 1Corinteni 10,16-17) și este exprimată prin relațiile fraterne, într-un fel de anticipare a lumii viitoare. În Euharistie, Isus ne hrănește, ne unește cu El, cu Tatăl, cu Duhul Sfânt și între noi, iar această unitate care îmbrățișează întreg pământul este o anticipare în acest timp al nostru a lumii viitoare. Tocmai în acest fel, fiind o anticipare a lumii viitoare, comuniunea este un dar ce are și consecințe foarte reale, ne face să ieșim din însingurarea noastră, din închiderea în noi înșine și ne face părtași ai iubirii care ne unește cu Dumnezeu și între noi. Pentru a înțelege cât de mare este acest dar, e de ajuns să ne gândim la diferitele divizări și conflicte care marchează relațiile între persoane, între grupuri sau chiar între popoare întregi. Dacă nu există darul unității în Duhul Sfânt, divizarea omenirii este inevitabilă. „Comuniunea” este într-adevăr vestea cea bună, remediul pe care ni l-a dat Domnul împotriva singurătății care astăzi ne amenință pe toți, darul prețios care ne face să ne simțim primiți și iubiți de Dumnezeu, în unitatea Poporului său adunat în numele Sfintei Treimi; este lumina care face să strălucească Biserica lui Isus ca semn ridicat între neamuri: „Dacă spunem că avem comuniune cu El, dar umblăm în întuneric, mințim și nu înfăptuim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, așa cum El este în lumină, avem comuniune unii cu alții” (1Ioan 1,6s). Biserica se arată astfel, în ciuda tuturor slăbiciunilor omenești care țin de fizionomia ei istorică, o minunată operă de iubire, creată pentru a-l face pe Isus să fie aproape de fiecare om care dorește cu adevărat să îl întâlnească, până la sfârșitul veacurilor. Și în Biserică, Domnul rămâne mereu contemporan cu noi. Sfânta Scriptură nu aparține trecutului. Domnul nu vorbește în trecut, ci vorbește în prezent, vorbește astăzi cu noi, ne dă lumină, ne arată calea vieții, ne dă comuniunea și astfel ne pregătește și ne deschide către pace.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Cristian Văcaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 29.03.2006
Publicarea pe acest sit: 03.04.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns