Audienţa generală de miercuri

Sfânta Ecaterina de Bologna
miercuri, 29 decembrie 2010

Iubiți frați și surori,

Într-o cateheză recentă am vorbit despre sfânta Ecaterina de Siena. Astăzi aș vrea să vă prezint o altă sfântă, mai puțin cunoscută, care poartă același nume: sfânta Ecaterina de Bologna, femeie cu vastă cultură, dar foarte umilă; dedicată rugăciunii, dar mereu gata să slujească; generoasă în sacrificiu, dar plină de bucurie în a primi cu Cristos crucea.

Se naște la Bologna la 8 septembrie 1413, prima născută a lui Benvenuta Mammolini și a lui Giovanni de’ Vigri, nobil din Ferrara bogat și cult, Doctor în lege și lector public la Padova, unde desfășura activitate diplomatică pentru Nicolae al III-lea d’Este, marchiz de Ferrara. Informațiile despre copilăria și tinerețea Ecaterinei sunt puțin și nu sunt toate sigure. Copilă fiind a trăit la Bologna, în casa bunicilor; aici este educată de părinți, mai ales de mama, femeie cu mare credință. Se mută împreună cu ea la Ferrara când avea circa zece ani și intră la curtea lui Nicolae al III-lea d’Este ca domniță de onoare a Margaretei, fiica naturală a lui Nicolae al III-lea. Marchizul transformă Ferrara într-un oraș splendid, chemând artiști și literați din diferite țări. Promovează cultura și, deși duce o viață privată care nu este exemplară, se îngrijește mult de binele spiritual, de conduita morală și de educația supușilor.

La Ferrara, Ecaterina nu resimte aspecte negative, pe care le comporta adesea viața de la curte; se bucură de prietenia Margaretei și devine confidenta ei; își îmbogățește cultura: studiază muzică, pictură, dans; învață să scrie poezii, compoziții literare, să cânte la vioară; devine expertă în arta miniaturii și a copierii; perfecționează studiul limbii latine. În viața monastică viitoare va valoriza mult patrimoniul cultural și artistic dobândit în acești ani. Învață cu ușurință, cu pasiune și cu tenacitate; arată mare prudență, modestie singulară, grație și gentilețe în comportament. Oricum, o caracteristică o deosebește în mod absolut clar: spiritul ei în mod constant îndreptat spre lucrurile din cer. În anul 1427, la numai paisprezece ani, și ca urmare a câtorva evenimente din familie, Ecaterina se decide să lase curtea, pentru a se uni cu un grup de femei tinere care proveneau din familii nobiliare și care duceau viață comună, consacrându-se lui Dumnezeu. Mama, cu credință, este de acord, deși avea alte proiecte în privința ei.

Nu cunoaștem drumul spiritual al Ecaterinei înainte de această alegere. Vorbind la persoana a treia, ea afirmă că a intrat în slujba lui Dumnezeu „luminată de harul divin […] cu dreaptă conștiință și mare fervoare”, dedicată noapte și zi sfintei rugăciuni, angajându-se să cucerească toate virtuțile pe care le vedea în altele, „nu din invidie, ci pentru a-i fi mai mult pe plac lui Dumnezeu în care-și pusese toată inima ei” (Le sette armi spirituali, VII, 8, Bologna 1998, pag. 12). Sunt importante progresele ei spirituale în această nouă fază a vieții, dar sunt mari și teribile și încercările, suferințele interioare, mai ales ispitele diavolului. Trece printr-o profundă criză spirituală până în pragul disperării (cf. ibid., VII, pag. 12-29). Trăiește în noaptea spiritului, lovită și de ispita necredinței față de Euharistie. După atâta suferință, Domnul o consolează: într-o viziune îi dăruiește conștiința clară a prezenței euharistice reale, o cunoaștere așa de luminoasă pe care Ecaterina nu știe s-o exprime prin cuvinte (cf. ibid., VIII, 2, pag. 42-46). În aceeași perioadă o încercare dureroasă se abate asupra comunității; apar tensiuni între cele care vor să urmeze spiritualitatea augustiniană și cele care sunt mai orientate spre spiritualitatea franciscană.

Între anii 1429-1430 responsabila grupului, Lucia Mascheroni, decide să întemeieze o mănăstire augustiniană. În schimb, Ecaterina cu altele alege să se lege de regula sfintei Clara din Assisi. Este un dar al Providenței, deoarece comunitatea locuiește pe lângă biserica „Sfântul Duh” anexată de conventul Fraților Minori care au aderat la mișcarea Observanței. Ecaterina și colegele pot astfel să participe în mod obișnuit la celebrările liturgice și să primească o asistență spirituală adecvată. Au și bucuria de a asculta predica sfântului Bernardin de Siena (cf. ibid., VII, 62, pag. 26). Ecaterina povestește că, în anul 1429 – al treilea an de la convertirea ei – merge să se spovedească la unul din Frații Minori stimați de ea, face o Spovadă bună și-l roagă intens pe Domnul să-i dăruiască iertarea tuturor păcatelor și a pedepsei legată de acestea. Dumnezeu îi revelează în viziune că i-a iertat totul. Este o experimentare foarte puternică a milostivirii divine, care o marchează pentru totdeauna, dându-i nou elan în a răspunde cu generozitate la iubirea imensă a lui Dumnezeu (cf. ibid., IX, 2, pag. 46-48).

În anul 1431 are o viziune despre judecata finală. Scena cutremurătoare a celor condamnați o face să intensifice rugăciuni și pocăințe pentru mântuirea păcătoșilor. Diavolul continuă s-o atace și ea se încredințează în mod tot mai total Domnului și Fecioarei Maria (cf. ibid., X, 3, pag. 53-54). În scrieri, Ecaterina ne lasă câteva caracteristici esențiale ale acestei lupte misterioase, din care iese victorioasă cu harul lui Dumnezeu. Face asta pentru a le instrui pe surori și pe cei care vor să meargă pe calea perfecțiunii: vrea să avertizeze cu privire la ispitele diavolului, care se ascunde adesea sub aspecte înșelătoare, pentru a ispiti apoi cu îndoieli de credință, nesiguranțe vocaționale, senzualitate.

În tratatul autobiografic și didactic, Cele șapte arme spirituale, Ecaterina oferă, în această privință, învățături de mare înțelepciune și de profund discernământ. Vorbește la persoana a treia prezentând harurile extraordinare pe care Domnul i le dăruiește și la persoana întâi mărturisind propriile păcate. Din scrierea ei transpare puritatea credinței sale în Dumnezeu, umilința profundă, simplitatea inimii, ardoarea misionară, pasiunea pentru mântuirea sufletelor. Găsește șapte arme în lupta împotriva răului, împotriva diavolului: 1. a avea grijă în a face mereu binele; 2. a crede că singuri nu vom putea face niciodată ceva cu adevărat bun; 3. a avea încredere în Dumnezeu și, din iubire față de el, a nu se teme niciodată de bătălia împotriva răului, fie în lume, fie în noi înșine; 4. a medita des evenimentele și cuvintele din viața lui Isus, mai ales pătimirea și moartea lui; 5. a ne aminti că trebuie să murim; 6. a avea fixată în minte amintire bunurilor din Paradis; 7. a avea familiaritate cu Sfânta Scriptură, purtând-o mereu în inimă pentru ca să orienteze toate gândurile și toate acțiunile. Un frumos program de viață spirituală, și astăzi, pentru fiecare dintre noi!

În convent, Ecaterina, deși era obișnuită cu viața de la curtea din Ferrara, desfășoară activități de spălătoreasă, croitoare, brutăreasă, și chiar se ocupă cu îngrijirea animalelor. Face totul, chiar și serviciile cele mai umile, cu iubire și cu ascultare promptă, oferind surorilor o mărturie luminoasă. De fapt, ea vede în neascultare acel orgoliu spiritual care distruge orice altă virtute. Prin ascultare acceptă funcția de maestră de novice, deși se consideră incapabilă să desfășoare funcția, și Dumnezeu continuă s-o însuflețească prin prezența sa și prin darurile sale: de fapt, este o maestră înțeleaptă și apreciată.

După aceea îi este încredințată slujirea din parloar. O costă mult să întrerupă adesea rugăciunea pentru a răspunde persoanelor care se prezintă la gratiile mănăstirii, dar și de data aceasta Domnul nu încetează s-o viziteze și să-i fie aproape. Cu ea mănăstirea este tot mai mult un loc de rugăciune, de ofrandă, de tăcere, de trudă și de bucurie. La moartea abatesei, superiorii se gândesc imediat la ea, însă Ecaterina îi face să se adreseze clariselor din Mantova, mai instruite în constituțiuni și în normele călugărești. Însă după puțini ani, în anul 1456, mănăstirii ei i se cere să creeze o nouă fundație la Bologna. Ecaterina ar prefera să-și încheie zilele sale la Ferrara, însă Domnul îi apare și o îndeamnă să împlinească voința lui Dumnezeu mergând la Bologna ca abatesă. Se pregătește pentru noua angajare cu posturi, discipline și pocăințe. Merge la Bologna cu optsprezece surori. Ca superioară este prima la rugăciune și la slujire; trăiește în profundă umilință și sărăcie. La expirarea termenului de trei ani de abatesă este fericită să fie înlocuită, însă după un an trebuie să reia funcțiile sale, pentru că noua aleasă a devenit oarbă. Deși suferindă și cu grave infirmități care o chinuiesc, desfășoară slujirea sa cu generozitate și dăruire.

Timp de încă un an le îndeamnă pe surori la viața evanghelică, la răbdare și la statornicie în încercări, la iubirea fraternă, la unirea cu Mirele divin, Isus, pentru a pregăti, astfel, propria dotă pentru nunta veșnică. O dotă pe care Ecaterina o vede în a ști să împărtășească suferințele lui Cristos, înfruntând, cu seninătate, necazuri, neliniști, dispreț, neînțelegere (cf. ibid., X, 20, pag. 57-58). La începutul anului 1463 infirmitățile se agravează; le adună pe surori pentru ultima dată în Capitlu, pentru a le anunța moartea sa și a recomanda respectarea regulii. Pe la sfârșitul lunii februarie este cuprinsă de suferințe puternice care n-o vor mai părăsi, însă ea este cea care le întărește pe surori în durere, asigurându-le de ajutorul ei și din cer. După ce a primit ultimele sacramente, încredințează confesorului scrierea Cele șapte arme spirituale și intră în agonie; fața ei devine frumoasă și luminoasă; privește iar cu iubire pe cele care o înconjoară și își dă duhul în mod liniștit, rostind de trei ori numele lui Isus: este 9 martie 1463 (cf. I. Bembo, Specchio di illuminazione. Vita di S. Caterina a Bologna, Firenze 2001, cap. III). Ecaterina va fi canonizată de papa Clement al XI-lea la 22 mai 1712. Orașul Bologna, în capela mănăstirii Corpus Domini, păstrează trupul ei neputrezit.

Dragi prieteni, sfânta Ecaterina de Bologna, prin cuvintele ei și prin viața ei, este o invitație puternică de a ne lăsa conduși mereu de Dumnezeu, de a împlini zilnic voința lui, chiar dacă adesea nu corespunde proiectelor noastre, de a ne încrede în Providența lui care niciodată nu ne lasă singuri. În această perspectivă, sfânta Ecaterina vorbește cu noi; de la distanță de atâtea secole este, totuși, foarte modernă și vorbește vieții noastre. Asemenea nouă suferă ispitirea, suferă ispitele necredinței, senzualității, a unei lupte dificile, spirituale. Se simte abandonată de Dumnezeu, se află în întunericul credinței. Însă în toate aceste situații ține mereu mâna Domnului, nu-l lasă, nu-l abandonează. Și mergând cu mâna în mâna Domnului, merge pe calea corectă și găsește calea luminii. Astfel, ne spune și nouă: curaj, și în noaptea credinței, și în multele îndoieli care pot să existe, nu lăsa mâna Domnului, mergi cu mâna ta în mâna lui, crezi în bunătatea lui Dumnezeu; asta înseamnă a merge pe calea corectă! Și aș vrea să subliniez un alt aspect, cel al marii sale umilințe: este o persoană care nu vrea să fie cineva sau ceva; nu vrea să apară; nu vrea să conducă. Vrea să slujească, să facă voința lui Dumnezeu, să fie în slujba celorlalți. Și tocmai pentru aceasta Ecaterina era credibilă în autoritate, pentru că se putea vedea că pentru ea autoritatea era exact a-i sluji pe ceilalți. Să-i cerem lui Dumnezeu, prin mijlocirea sfintei noastre, darul de a realiza proiectul pe care el îl are cu privire la noi, cu curaj și generozitate, pentru ca numai el să fie stânca tare pe care se edifică viața noastră. Mulțumesc!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 29.12.2010
Publicarea pe acest sit: 31.12.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns