Audienţa generală de miercuri

Despre tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul
miercuri, 22 august 2012

Iubiți frați și surori,

În această ultimă miercuri din luna august avem comemorarea liturgică a martiriului sfântului Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul lui Isus. În Calendarul Roman, este unicul sfânt căruia i se celebrează fie nașterea, la 24 iunie, fie moartea care a avut loc prin martiriu. Comemorarea de astăzi este una care dăinuie de la dedicarea unei cripte din Sebaste, în Samaria, unde, deja la jumătatea secolului al IV-lea, se venera capul său. Cultul s-a extins apoi la Ierusalim, în Bisericile din Orient și la Roma, cu titlul de Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul. În Martirologiul Roman se face referință la o a doua găsire a relicvei prețioase, transportată, cu acea ocazie, în biserica „Sfântul Silvestru de la Campo Marzio” din Roma.

Aceste mici referințe istorice ne ajută să înțelegem cât de veche și profundă este venerarea sfântului Ioan Botezătorul. În Evanghelii iese foarte bine în evidență rolul său cu referință la Isus. Îndeosebi sfântul Luca ne relatează nașterea, viața în pustiu, predica, iar sfântul Marcu ne vorbește despre moartea sa dramatică în Evanghelia de astăzi. Ioan Botezătorul începe predica sa sub împăratul Tiberiu, în 27-28 î.C., și invitația clară pe care o adresează mulțimii adunate pentru a-l asculta este aceea de a pregăti calea pentru a-l primi pe Domnul, de a îndrepta căile strâmbe din propria viață printr-o radicală convertire a inimii (cf. Lc 3,4). Însă Ioan Botezătorul nu se limitează să predice pocăința, convertirea, ci, recunoscându-l pe Isus ca „Mielul lui Dumnezeu” venit pentru a lua asupra sa păcatul lumii (In 1,29), are umilința profundă de a arăta în Isus pe adevăratul trimis al lui Dumnezeu, dându-se la o parte pentru ca Cristos să poată crește, să poată fi ascultat și urmat. Ca ultim act, Ioan Botezătorul mărturisește cu sângele fidelitatea sa față de poruncile lui Dumnezeu, fără a ceda sau a da înapoi, împlinind până la capăt misiunea sa. Sfântul Beda, călugăr din secolul al IX-lea, în omiliile sale spune așa: Sfântul Ioan, pentru [Cristos] și-a dat viața, chiar dacă nu i s-a impus să-l tăgăduiască pe Isus Cristos, i s-a impus numai să nu spună adevărul (cf. Om. 23: CCL 122, 354). Și nu reducea adevărul la tăcere, și astfel a murit pentru Cristos care este Adevărul. Tocmai din iubire față de adevăr nu a făcut compromisuri și nu i-a fost teamă să adreseze cuvinte puternice celui care pierduse calea lui Dumnezeu.

Noi vedem această mare figură, această forță în pătimire, în rezistență împotriva celor puternici. Ne întrebăm: de unde se naște această viață, această interioritate așa de puternică, așa de dreaptă, așa de coerentă, dăruită în mod așa de total pentru Dumnezeu și pentru a pregăti calea pentru Isus? Răspunsul este simplu: din raportul cu Dumnezeu, din rugăciune, care este firul conducător al întregii sale existențe. Ioan este darul divin îndelung invocat de părinții săi, Zaharia și Elisabeta (cf. Lc 1,13); un dar mare, omenește de nesperat, pentru că amândoi erau înaintați în vârstă, și Elisabeta era sterilă (cf. Lc 1,7); însă pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil (cf. Lc 1,36). Vestirea acestei nașteri are loc chiar în locul rugăciunii, la templul din Ierusalim, ba chiar are loc atunci când lui Zaharia îi revine marele privilegiu de a intra în locul cel mai sacru din templu pentru a aduce ofranda de tămâie pentru Domnul (cf. Lc 1,8-20). Și nașterea lui Ioan Botezătorul este marcată de rugăciune: cântarea de bucurie, de laudă și de mulțumire pe care Zaharia o înalță către Domnul și pe care o recităm în fiecare dimineață la Laude, Benedictus, preamărește acțiunea lui Dumnezeu în istorie și indică în mod profetic misiunea fiului Ioan: să-l preceadă pe Fiul lui Dumnezeu făcut trup pentru a-i pregăti căile (cf. Lc 1,67-79). Întreaga existență a Înainte-mergătorului lui Isus este alimentată de raportul cu Dumnezeu, îndeosebi perioada petrecută în regiuni pustii (cf. Lc 1,80); regiunile pustii sunt loc al ispitei, dar și loc în care omul simte propria sărăcie pentru că este lipsit de susțineri și siguranțe materiale și înțelege că singurul punct de referință solid rămâne însuși Dumnezeu. Însă Ioan nu este numai om al rugăciunii, al contactului permanent cu Dumnezeu, ci și o călăuză la acest raport. Evanghelistul Luca, prezentând rugăciunea pe care Isus îi învață pe discipoli, Tatăl Nostru, notează că cererea este formulată de discipoli cu aceste cuvinte: „Doamne, învață-ne să ne rugăm așa cum și Ioan i-a învățat pe discipolii săi” (cf. Lc 11,1).

Iubiți frați și surori, a celebra martiriul sfântului Ioan Botezătorul ne amintește și nouă, creștini din acest timp al nostru, că nu se pot face compromisuri cu iubirea față de Cristos, față de Cuvântul său, față de Adevăr. Adevărul este Adevăr, nu există compromisuri. Viața creștină cere, ca să spunem așa, „martiriul” fidelității zilnice față de Evanghelie, adică să avem curajul de a lăsa ca Cristos să crească în noi și Cristos să fie cel care orientează gândirea noastră și acțiunile noastre. Dar acest lucru poate avea loc în viața noastră numai dacă este solid raportul cu Dumnezeu. Rugăciunea nu este timp pierdut, nu este un furt de spațiu de la activități, chiar și de la cele apostolice, ci este exact contrariul: numai dacă suntem capabili să avem o viață de rugăciune fidelă, constantă, încrezătoare, însuși Dumnezeu ne va da capacitate și forță pentru ca să trăim în mod fericit și senin, să depășim dificultățile și să-l mărturisim cu mult curaj. Sfântul Ioan Botezătorul să mijlocească pentru noi, ca să știm să păstrăm mereu primatul lui Dumnezeu în viața noastră. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 29.08.2012
Publicarea pe acest sit: 30.08.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns