Audiența generală de miercuri

Audiență generală interreligioasă
miercuri, 28 octombrie 2015

[Salut adresat bolnavilor din aula Papa Paul al VI-lea]

Bună ziua tuturor! Voi sunteți aici astăzi nu pentru că v-am pus în închisoare, ci pentru că vremea este urâtă și ploua. Acum cred a stat dar este instabilă, așa încât voi sunteți mai comozi și liniștiți și puteți vedea audiența pe ecran. Și eu voi spune celor care sunt în piață că voi sunteți aici și astfel ne salutăm și suntem cu toții împreună. Vă rog să vă rugați pentru mine și eu mă rog pentru voi. Puteți să îi oferiți lui Isus durerile bolii: bolile sunt urâte toate, toate; putem să le oferim lui Isus și să mergem înainte și să cerem harul, în tristețe și în dureri, să nu pierdem speranța. Speranța care ne va da bucuria.

Acum să ne rugăm împreună Bucură-te, Marie și vă dau binecuvântarea [Bucură-te, Marie]. Audiență frumoasă de aici și rugați-vă pentru mine!

[Audiența cu cei din Piață.]

Iubiți frați și surori, bună ziua!

La audiențele generale sunt adesea persoane sau grupuri care aparțin altor religii; dar astăzi această prezență este cu totul deosebită, pentru a aminti împreună a 50-a aniversare a declarației Conciliului Vatican II Nostra aetate despre raporturile Bisericii Catolice cu religiile necreștine. Această temă era puternic la inima fericitului Papă Paul al VI-lea, care deja la sărbătoarea Rusaliilor din anul dinaintea încheierii Conciliului a instituit Secretariatul pentru necreștini, astăzi Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios. De aceea exprim recunoștința mea și salutul meu călduros de bun-venit persoanelor și grupurilor din diferite religii, care astăzi au voit să fie prezenți, în special celor care au venit de departe.

Conciliul Vatican II a fost un timp extraordinar de reflecție, dialog și rugăciune pentru a reînnoi privirea Bisericii Catolice asupra sieși și asupra lumii. O lectură a semnelor timpurilor în vederea unei actualizări orientate de o dublă fidelitate: fidelitate față de tradiția eclezială și fidelitate față de istoria bărbaților și femeilor din timpul nostru. De fapt, Dumnezeu, care s-a revelat în creație și în istorie, care a vorbit prin intermediul profeților și în mod deplin în Fiul său făcut om (cf. Evr 1,1), se adresează inimii și spiritului fiecărei ființe umane care caută adevărul și căile pentru a-l practica.

Mesajul declarației Nostra aetate este mereu actual. Amintesc pe scurt câteva puncte: interdependența crescândă a popoarelor (cf. nr. 1); căutarea umană a unui sens al vieții, al suferinței, al morții, întrebări care însoțesc mereu drumul nostru (cf. nr. 1); originea comună și destinul comun al omenirii (cf. nr. 1); unicitatea familiei umane (cf. nr. 1); religiile ca o căutare a lui Dumnezeu sau a Absolutului, în cadrul diferitelor etnii și culturi (cf. nr. 1); privirea binevoitoare și atentă a Bisericii asupra religiilor: ea nu respinge nimic din ceea ce este frumos și adevărat în ele (cf. nr. 2); Biserica privește cu stimă pe credincioșii din toate religiile, apreciind angajarea lor spirituală și morală (cf. nr. 3); Biserica, deschisă la dialogul cu toți, este în același timp fidelă față de adevărurile în care crede, începând de la acela că mântuirea oferită tuturor își are originea sa în Isus, unic Mântuitor, și că Duhul Sfânt este în acțiune, ca izvor de pace și iubire.

Sunt multe evenimentele, inițiativele, raporturile instituționale sau personale cu religiile necreștine din acești ultimi cincizeci de ani, și este greu să le amintim pe toate. Un eveniment deosebit de semnificativ a fost Întâlnirea de la Assisi din 27 octombrie 1986. Ea a fost voită și promovată de Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, care cu un an înainte, deci acum treizeci de ani, adresându-se tinerilor musulmani la Casablanca dorea ca toți cei care cred în Dumnezeu să favorizeze prietenia și unirea dintre oameni și popoare (19 august 1985). Flacăra, aprinsă la Assisi, s-a extins în toată lumea și constituie un permanent semn de speranță.

O recunoștință specială față de Dumnezeu merită adevărata transformare pe care a avut-o în acești 50 de ani raportul dintre creștini și evrei. Indiferența și opoziția s-au schimbat în colaborare și bunăvoință. Din dușmani și străini am devenit prieteni și frați. Conciliul, cu declarația Nostra aetate, a trasat calea: „da” pentru redescoperirea rădăcinilor ebraice ale creștinismului; „nu” pentru orice formă de antisemitism și condamnare a oricărei injurii, discriminări și persecuții care derivă din ea. Cunoașterea, respectul și stima reciproce constituie calea care, dacă este valabilă în mod special pentru relația cu evreii, este valabilă în mod analog și pentru raporturile cu celelalte religii. Mă gândesc îndeosebi la musulmani, care – așa cum amintește Conciliul – „îl adoră pe Dumnezeul cel unic, viu și existent în sine, îndurător și atotputernic, Creatorul cerului și al pământului, care a vorbit oamenilor” (Nostra aetate, 3). Ei se referă la paternitatea lui Abraham, îl venerează pe Isus ca profet, o cinstesc pe Mama sa fecioară, Maria, așteaptă ziua judecății și practică rugăciunea, pomenile și postul (cf. ibid.).

Dialogul de care avem nevoie nu poate decât să fie deschis și respectuos și atunci se revelează rodnic. Respectul reciproc este condiție și, în același timp, scop al dialogului interreligios: a respecta dreptul altuia la viață, la integritatea fizică, la libertățile fundamentale, adică libertate de conștiință, de gândire, de exprimare și de religie.

Lumea privește la noi cei care credem, ne îndeamnă să colaborăm între noi și cu bărbații și femeile de bunăvoință care nu practică nicio religie, ne cere răspunsuri efective cu privire la numeroase teme: pacea, foamea, mizeria care chinuiește milioane de persoane, criza mediului, violența, îndeosebi cea comisă în numele religiei, corupția, degradarea morală, crizele familiei, economiei, finanțelor, și mai ales a speranței. Noi cei care credem nu avem rețete pentru aceste probleme, însă avem o mare resursă: rugăciunea. Și noi cei care credem ne rugăm. Trebuie să ne rugăm. Rugăciunea este comoara noastră, din care luăm conform respectivelor tradiții, pentru a cere darurile la care tânjește omenirea.

Din cauza violenței și a terorismului s-a răspândit o atitudine de suspiciune sau chiar de condamnare a religiilor. În realitate, deși nicio religie nu este imună de riscul de devieri fundamentaliste sau extremiste în indivizi sau grupuri (cf. Discurs la Congresul SUA, 24 septembrie 2015), trebuie privit la valorile pozitive pe care ele le trăiesc și pe care ele le propun, și care sunt izvoare de speranță. Este vorba de a ridica privirea pentru a merge mai departe. Dialogul bazat pe respectul încrezător poate să aducă semințe de bine care la rândul lor devin vlăstare de prietenie și de colaborare în atâtea domenii, și mai ales în slujba săracilor, a celor mici, a bătrânilor, în primirea migranților, în atenția față de cel care este exclus. Putem merge împreună îngrijindu-ne unii de alții și de creație. Toți credincioșii din fiecare religie. Împreună putem să-l lăudăm pe Creator pentru că ne-a dăruit grădina lumii de cultivat și păstrat ca un bun comun, și putem realiza proiecte împărtășite pentru a combate sărăcia și a asigura fiecărui bărbat și femeie condiții de viață demne.

Jubileul Extraordinar al Milostivirii, care stă în fața noastră, este o ocazie propice pentru a lucra împreună în domeniul faptelor de caritate. Și în acest domeniu, în care contează mai ales compasiunea, pot să se unească cu noi atâtea persoane care nu se simt credincioase sau care sunt în căutarea lui Dumnezeu și a adevărului, persoane care pun în centru chipul celuilalt, îndeosebi chipul fratelui sau al surorii nevoiași. Însă milostivirea la care suntem chemați îmbrățișează întreaga creație, pe care Dumnezeu ne-a încredințat-o pentru ca să fim păzitorii ei și nu exploatatori sau, mai rău încă, distrugători. Ar trebui să ne propunem mereu să lăsăm lumea mai bună decât cum am găsit-o (cf. Enciclica Laudato si’, 194), pornind de la mediul în care trăim, de la micile gesturi din viața noastră zilnică.

Iubiți frați și surori, cât privește viitorul dialogului interreligios, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să ne rugăm. Și să ne rugăm unii pentru alții: suntem frați! Fără Domnul, nimic nu este posibil; cu El, totul devine posibil! Fie ca rugăciunea noastră – fiecare după propria tradiție – să poată adera pe deplin la voința lui Dumnezeu, care dorește ca toți oamenii să se recunoască frați și să trăiască precum frații, formând marea familie umană în armonia diversităților.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 28.10.2015
Publicarea pe acest sit: 28.10.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns