Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 28.
Speranța, forța martirilor
miercuri, 28 iunie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Astăzi reflectăm asupra speranței creștine ca forță a martirilor. Când, în Evanghelie, Isus îi trimite pe discipoli în misiune, nu îi înșală cu miraje de succes ușor; dimpotrivă, îi avertizează clar că vestirea Împărăției lui Dumnezeu comportă mereu o opoziție. Și folosește și o expresie extremă: „Veți fi urâți – urâți – de toți din cauza numelui meu” (Mt 10,22). Creștinii iubesc, dar nu întotdeauna sunt iubiți. Încă din primul moment Isus ne pune în fața acestei realități: într-o măsură mai mult sau mai puțin puternică, mărturisirea credinței are loc într-un climat de ostilitate.

Așadar creștinii sunt bărbați și femei „împotriva curentului”. Este normal: pentru că lumea este marcată de păcat, care se manifestă în diferite forme de egoism și de nedreptate, cine-l urmează pe Cristos merge în direcția contrară. Nu din spirit polemic, ci din fidelitate față de logica Împărăției lui Dumnezeu, care este o logică de speranță, și se traduce în stilul de viață bazat pe indicațiile lui Isus.

Și prima indicație este sărăcia. Când Isus îi trimite pe ai săi în misiune, pare că pune mai multă grijă în „a-i despuia” decât în „a-i îmbrăca”! De fapt, un creștin care nu este umil și sărac, dezlipit de bogății și de putere și mai ales dezlipit de sine, nu se aseamănă cu Isus. Creștinul parcurge drumul său în această lume cu esențialul pentru drum, însă cu inima plină de iubire. Adevărata înfrângere pentru el sau pentru ea este să cadă în ispita răzbunării și a violenței, răspunzând la rău cu rău. Isus ne spune: „Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor” (Mt 10,16). Așadar, fără fălci, fără gheare, fără arme. Mai degrabă creștinul va trebui să fie prudent, uneori și isteț: acestea sunt virtuți acceptate de logica evanghelică. Însă violența, niciodată. Pentru a înfrânge răul, nu se pot împărtăși metodele răului.

Unica forță a creștinului este Evanghelia. În timpurile de dificultate, trebuie să se creadă că Isus stă în fața noastră și nu încetează să-i însoțească pe discipolii săi. Persecuția nu este o contradicție la Evanghelie, ci face parte din ea: dacă l-au persecutat pe Învățătorul nostru, cum putem spera ca să ne fie scutită lupta? Însă, în mijlocul vârtejului, creștinul nu trebuie să piardă speranța, crezând că a fost abandonat. Isus îi asigură pe ai săi spunând: „Vă sunt numărate toate firele de păr de pe cap” (Mt 10,30). Ca și cum ar spune că niciuna dintre suferințele omului, nici măcar cele mai mici și ascunse, nu sunt invizibile în ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu vede, și cu siguranță ocrotește; și va dărui răscumpărarea sa. De fapt, există în mijlocul nostru Cineva care este mai puternic decât rău, mai puternic decât mafiile, decât aranjamentele ascunse, ale celui care profită pe pielea celor disperați, ale celui care-i strivește pe alții cu prepotență… Cineva care ascultă din totdeauna glasul sângelui lui Abel care strigă din pământ.

Așadar, creștinii trebuie să poată fi găsiți mereu pe „celălalt versant” al lumii, cel ales de Dumnezeu: nu persecutori, ci persecutați; nu aroganți, ci blânzi; nu vânzători de fum, ci supuși adevărului; nu impostori, ci onești.

Această fidelitate față de stilul lui Isus – care este un stil de speranță – până la moarte, va fi numită de primii creștini cu un nume foarte frumos: „martiriu”, care înseamnă „mărturie”. Existau atâtea alte posibilități, oferite de dicționar: putea să fie numit eroism, abnegație, jertfire de sine. Și în schimb creștinii de la prima oră l-au numit cu un nume care are parfum de ucenicie. Martirii nu trăiesc pentru ei, nu luptă pentru a afirma propriile idei și acceptă că trebuie să moară numai din fidelitate față de Evanghelie. Martiriul nu este nici idealul suprem al vieții creștine, pentru că mai presus de el este caritatea, adică iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele. Spune asta foarte bine apostolul Paul în imnul adresat carității, înțeleasă ca iubire față de Dumnezeu și față de aproapele. O spune foarte bine apostolul Paul în imnul adus carității: „Și dacă tot ce am aș da ca hrană săracilor, și dacă mi-aș da trupul ca să fie ars, dar n-aș avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic” (1Cor 13,3). Le repugnă creștinilor ideea că atentatorii sinucigași pot să fie numiți „martiri”: nu există nimic în sfârșitul lor care să poată fi apropiat de atitudinea fiilor lui Dumnezeu.

Uneori, citind istoriile atâtor martiri de ieri și de astăzi – care sunt mai numeroși decât martirii din primele timpuri – rămânem uimiți în fața tăriei cu care au înfruntat încercarea. Această tărie este semn al marii speranțe care-i însuflețea: speranța sigură că nimic și nimeni nu-i putea despărți de iubirea lui Dumnezeu dăruită nouă în Isus Cristos (cf. Rom 8,38-39).

Fie ca Dumnezeu să ne dăruiască forța de a fi martorii săi. Să ne dăruiască să trăim speranța creștină mai ales în martiriul ascuns de a face bine și cu iubire îndatoririle noastre de fiecare zi. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 28.06.2017
Publicarea pe acest sit: 28.06.2017
Etichete: ,

Comments are closed