Audienţa generală de miercuri

Sf. Apostol Iacob cel Mic
miercuri, 28 iunie 2006

Dragi frați și surori,

Alături de figura lui Iacob „cel Mare”, fiul lui Zebedeu, despre care am vorbit miercurea trecută, în Evanghelii apare un alt Iacob numit „cel Mic”. Și el face parte din listele celor doisprezece Apostoli aleși personal de Isus, și este desemnat totdeauna ca „fiul lui Alfeu” (cfr. Matei 10,3; Marcu 3,18; Luca 5; Fapte 1,13). Deseori el a fost identificat cu un alt Iacob, numit „cel Mic” (cfr. Marcu 15,40), fiul unei Marii (cfr. ibid.), care ar putea fi „Maria lui Cleopa”, aflată, conform celei de-a patra Evanghelii, la picioarele crucii împreună cu Mama lui Isus (cfr. Ioan 19,25). Și el era originar din Nazaret și probabil rudă cu Isus (cfr. Matei 13,55; Marcu 6,3), numit, după obiceiul semitic, „frate” (cfr. Marcu 6,3; Galateni 1,19). Cartea Faptele Apostolilor subliniază rolul proeminent exercitat în Biserica de la Ierusalim de acest ultim Iacob. În Conciliul apostolic celebrat aici după moartea lui Iacob cel Mare, el afirmă împreună cu ceilalți că păgânii puteau fi primiți în sânul Bisericii fără a se supune mai întâi circumciziei (cfr. Fapte 15,13). Sfântul Paul, care îi atribuie o apariție particulară a Celui Înviat (cfr. 1Corinteni 15,7), cu ocazia venirii sale la Ierusalim, îl amintește chiar înaintea lui Chefa-Petru, numindu-l „coloană” a acestei Biserici asemenea acestuia (cfr. Galateni 2,9). De aceea, iudeo-creștinii l-au considerat ca pe principalul lor punct de referință. Lui îi este atribuită de asemenea Scrisoarea care poartă numele lui Iacob și care este cuprinsă în canonul neo-testamentar. El nu se prezintă în ea ca „fratele Domnului „, ci ca „slujitorul lui Dumnezeu și al Domnului Isus Cristos” (Iacob 1,1).

Între exegeți se dezbate problema identificării acestor două personaje care poartă același nume, Iacob fiul lui Alfeu și Iacob „fratele Domnului”. Tradițiile evanghelice nu au păstrat nici o relatare, nici despre unul nici despre celălalt, referitoare la perioada vieții pământești a lui Isus. În schimb, Faptele Apostolilor nu ne prezintă decât un „Iacob” care a exercitat un rol foarte important, cum am menționat deja, după învierea lui Isus, în sânul Bisericii primare (cfr. Fapte 12,17; 15,13-21; 21,18). Cel mai important act pe care l-a împlinit a fost intervenția sa în problema raportului dificil între creștinii de origine ebraică și cei de origine păgână: el a contribuit împreună cu Petru la depășirea, sau mai bine spus la integrarea dimensiunii iudaice originare a creștinismului cu exigența de a nu le impune păgânilor convertiți obligația de a se supune tuturor normelor Legii lui Moise. Cartea Faptele Apostolilor ne-a transmis soluția de compromis, propusă tocmai de către Iacob și acceptată de toți apostolii prezenți, conform căreia păgânilor care ar fi crezut în Isus Cristos nu trebuia să li se ceară decât renunțarea la obiceiul idolatru de a mânca din carnea animalelor oferite ca jertfă zeilor, și la „desfrânare”, termen care făcea probabil aluzie la unirile matrimoniale nepermise. În practică, era vorba de respectarea doar a câtorva interdicții, considerate foarte importante, din legea mozaică.

În acest fel, s-au obținut două rezultate semnificative și complementare, amândouă valabile și astăzi; pe de o parte se recunoștea raportul inseparabil care leagă creștinismul de religia ebraică, aceasta fiind matricea sa totdeauna vie și valabilă; pe de altă parte, se permitea creștinilor de origine păgână să își păstreze propria identitate sociologică, pe care ar fi pierdut-o dacă ar fi fost obligați să respecte așa-numitele „precepte ceremoniale” mozaice: de acum înainte acestea nu mai trebuiau să fie considerate obligatorii pentru păgânii convertiți. În esență, se marca începutul unei practici de stimă și de respect reciproc, care, în ciuda înțelegerilor greșite ulterioare, căuta prin natura sa protejarea a ceea ce era caracteristic fiecăreia dintre cele două părți.

Informația cea mai veche despre moartea acestui Iacob ne este oferită de istoricul evreu Josephus Flavius. În cartea sa Antichitățile iudaice (20,201su), redactată la Roma spre sfârșitul secolului I, el ne relatează că sfârșitul lui Iacob a fost decis cu inițiativă ilegitimă de către Marele Preot Anan, fiul lui Ana citat în Evanghelii, care a profitat de intervalul dintre demiterea unui procurator roman (Festus) și sosirea succesorului său (Albinus), pentru a decreta lapidarea sa în anul 62.

De numele acestui Iacob, pe lângă Protoevanghelia apocrifă a lui Iacob, care exaltă sfințenia și virginitatea Mariei, Mama lui Isus, este în mod deosebit legată Scrisoarea care poartă numele său. În canonul Noului Testament, această scrisoare ocupă primul loc între ceea ce numim „Scrisorile catolice”, adică scrisorile care nu sunt destinate unei singure Biserici particulare – ca Roma, Efes etc. -, ci numeroaselor Biserici. E vorba despre o scriere foarte importantă, care insistă mult asupra necesității de a nu reduce propria credință la o simplă declarație verbală sau abstractă, ci de a o exprima concret prin fapte bune. Între altele, el ne invită la statornicie în încercările acceptate cu bucurie și la rugăciune încrezătoare pentru a obține de la Dumnezeu darul înțelepciunii, cu ajutorul căruia ajungem să înțelegem că adevăratele valori ale vieții nu se găsesc în bogățiile trecătoare, ci mai curând în faptul de a ști să împărțim bunurile proprii cu cei săraci și lipsiți (cfr. Iacob 1,27).

Astfel Scrisoarea sfântului Iacob ne arată un creștinism foarte concret și practic. Credința trebuie să se realizeze în viață, mai ales în iubirea aproapelui și în particular în angajamentul față de săraci. În acest cadru trebuie citită și celebra frază: „Căci după cum trupul fără duh este mort, la fel și credința fără fapte este moartă” (Iacob 2,26). Această declarație a lui Iacob a fost uneori pusă în opoziție cu afirmațiile lui Paul, conform căruia noi suntem justificați (îndreptățiți) de Dumnezeu nu în virtutea faptelor noastre, ci datorită credinței noastre (cfr. Galateni 2,16; Romani 3,28). Cu toate acestea, cele două fraze, aparent contradictorii cu perspectivele lor diferite, în realitate, dacă sunt bine interpretate, se completează. Sfântul Paul se opune orgoliului omului care se gândește că nu are nevoie de iubirea lui Dumnezeu care ne ocrotește, se opune orgoliului autojustificării fără harul pur și simplu dăruit și nu meritat. Sfântul Iacob vorbește în schimb despre fapte ca rod normal al credinței: „tot pomul bun face fructe bune”, spune Domnul (Matei 7,17). Și sfântul Iacob repetă aceasta și ne-o spune nouă.

În ultimul rând, Scrisoarea lui Iacob ne îndeamnă să ne abandonăm în mâinile lui Dumnezeu în tot ceea ce facem, rostind totdeauna cuvintele: „Dacă Domnul va vrea” (Iacob 4,15). El ne învață astfel să nu ne îngâmfăm să ne planificăm viețile în mod autonom și interesat, ci să lăsăm loc voinței insondabile a lui Dumnezeu, care cunoaște ceea ce este într-adevăr bine pentru noi. Astfel, sfântul Iacob rămâne un mereu actual maestru al vieții pentru fiecare dintre noi.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Percă
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 28.06.2006
Publicarea pe acest sit: 28.06.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns