Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 4.
Abraham, părinte în credință și în speranță
miercuri, 28 decembrie 2016

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Sfântul Paul, în Scrisoarea către Romani, ne amintește de marea figură a lui Abraham, pentru a arăta calea credinței și a speranței. Despre el apostolul scrie: „Sperând împotriva oricărei speranțe, el a crezut că va deveni părintele multor popoare” (Rom 4,18); „sperând împotriva oricărei speranțe”. Acest concept este puternic: chiar și atunci când nu este speranță, eu sper. Așa este părintele nostru Abraham. Sfântul Paul se referă la credința cu care Abraham a crezut în cuvântul lui Dumnezeu care îi promitea un fiu. Dar era cu adevărat o încredere sperând „împotriva oricărei speranțe”, atât era de neverosimil ceea ce Domnul îi vestea, pentru că el era bătrân – avea aproape o sută de ani – și soția sa era sterilă. N-a reușit! Dar a spus-o Dumnezeu și el a crezut. Nu exista speranță umană pentru că el era bătrân și soția era sterilă: și el a crezut.

Încrezându-se în această promisiune, Abraham a pornit la drum, acceptă să părăsească țara sa și să devină străin, sperând în acest fiu „imposibil” pe care Dumnezeu ar fi trebuit să i-l dăruiască în pofida faptului că sânul Sarei era de acum ca mort. Abraham crede, credința sa se deschide la o speranță în aparență irațională; ea este capacitatea de a merge dincolo de raționamentele umane, de înțelepciunea și de prudența lumii, dincolo de ceea ce în mod normal este considerat bun simț, pentru a crede în imposibil. Speranța deschide noi orizonturi, face capabili să se viseze ceea ce nu este nici măcar imaginabil. Speranța introduce în întunericul unui viitor nesigur pentru a merge în lumină. Este frumoasă virtutea speranței; ne dă atâta forță pentru a merge în viață.

Dar este un drum greu. Și vine, și pentru Abraham, momentul crizei de descurajare. S-a încrezut, a părăsit casa sa, țara sa, pe prietenii săi… Totul. A plecat, a ajuns în țara pe care Dumnezeu i-a indicat-o, timpul a trecut. În acel timp a face o astfel de călătorie nu era ca astăzi, cu avioanele – în câteva ore se face -; era nevoie de luni, ani! Timpul a trecut, dar fiul nu vine, sânul Sarei rămâne închis în sterilitatea sa.

Și Abraham, nu spun că își pierde răbdarea, dar se plânge Domnului. Și asta învățăm de la părintele nostru Abraham: a ne plânge Domnului este un mod de a ne ruga. Uneori aud, când spovedesc: „M-am plâns Domnului…”, și [eu răspund]: „Dar nu! Plânge-te, El este tată!”. Și acesta este un mod de a te ruga: plânge-te Domnului, acest lucru este bun. Abraham se plânge Domnului spunând: „«Doamne Dumnezeul meu […] mă duc din viață fără copii, și moștenitorul casei mele este Eliezer din Damasc» (Eliezer era cel care conducea toate lucrurile). Abram a zis: «Iată, tu nu mi-ai dat urmaș și de aceea mă va moșteni un servitor din casa mea». Dar, iată, cuvântul Domnului a fost către el: «Nu te va moșteni acesta! Căci cel care va ieși din măruntaiele tale, el te va moșteni». L-a condus afară și i-a zis: «Privește spre cer și numără stelele, dacă poți să le numeri». Și i-a spus: «Așa va fi descendența ta». El a crezut în Domnul și Domnul i-a socotit aceasta ca dreptate” (Gen 15,2-6).

Scena se desfășoară noaptea, afară este întuneric, dar și în inima lui Abraham este întunericul dezamăgirii, al descurajării, al dificultății de a continua să spere în ceva imposibil. De acum patriarhul este prea înaintat în vârstă, pare că nu mai este timp pentru un fiu și un servitor va lua locul moștenind totul.

Abraham se adresează Domnului, dar Dumnezeu, chiar dacă este prezent acolo și vorbește cu el, este ca și cum s-ar fi îndepărtat, ca și cum nu s-ar fi ținut de cuvânt. Abraham se simte singur, este bătrân și obosit, moartea stă la pândă. Cum să continue să aibă încredere?

Și totuși, deja această plângere a sa este o formă de credință, este o rugăciune. Cu toate acestea, Abraham continuă să creadă în Dumnezeu și să spere că ceva încă ar putea să se întâmple. Altminteri, de ce să-l interpeleze pe Domnul, să i se plângă, să-i amintească de promisiunile sale? Credința nu este numai tăcere care acceptă totul fără a replica, speranța nu este certitudine care te pune în siguranță în fața îndoielii și a perplexității. Dar de atâtea ori, speranța este întuneric; dar este acolo speranța… care te duce înainte. Credință înseamnă și a lupta cu Dumnezeu, a-i arăta amărăciunea noastră, fără prefăcătorii „pioase”. „M-am supărat pe Dumnezeu și i-am spus asta, asta, asta,…”. Dar El este tată, El te-a înțeles: mergi în pace! Trebuie avut acest curaj! Și aceasta este speranța. Și speranță este și a nu ne fi frică să vedem realitatea prin ceea ce este și a-i accepta contradicțiile.

Așadar Abraham, în credință, se adresează lui Dumnezeu pentru ca să-l ajute să continue să spere. Este curios, nu a cerut un fiu. A cerut: „Ajută-mă să continui să sper”, rugăciunea de a avea speranță. Și Domnul răspunde insistând cu promisiunea sa neverosimilă: moștenitorul nu va fi un servitor, ci chiar un fiu, născut din Abraham, generat de el. Nimic nu s-a schimbat, din partea lui Dumnezeu. El continuă să reafirme ceea ce deja a spus și nu oferă puncte de sprijin lui Abraham, pentru a se simți asigurat. Unica sa siguranță este încrederea în cuvântul Domnului și a continua să spere.

Și acel semn pe care Dumnezeu îl dăruiește lui Abraham este o cerere de a continua să creadă și să spere: „Privește spre cer și numără stelele […] Așa va fi descendența ta” (Gen 15,5). Este încă o promisiune, este încă ceva de așteptat pentru viitor. Dumnezeu îl duce afară pe Abraham din cort, în realitate din viziunile sale restrânse, și îi arată stelele. Pentru a crede, este necesar de a ști să se vadă cu ochii credinței; sunt numai stele, pe care toți pot să le vadă, dar pentru Abraham trebuie să devină semnul fidelității lui Dumnezeu.

Aceasta este credința, acesta este drumul speranței pe care fiecare dintre noi trebuie să-l parcurgă. Dacă și nouă ne rămâne ca unică posibilitate aceea de a privi stelele, atunci este timpul să ne încredem în Dumnezeu. Nu există lucru mai frumos. Speranța nu dezamăgește. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 28.12.2016
Publicarea pe acest sit: 28.12.2016
Etichete: ,

Comments are closed