Audienţa generală de miercuri

Despre Sfânta Familie
miercuri, 28 decembrie 2011

Iubiți frați și surori,

Întâlnirea de astăzi se desfășoară în atmosfera de Crăciun, pătrunsă de bucurie intimă pentru nașterea Mântuitorului. Tocmai am celebrat acest mister, al cărui ecou se extinde în liturgia din toate aceste zile. Este un mister de lumină pe care oamenii din orice epocă îl pot retrăi în credință și în rugăciune. Tocmai prin rugăciune noi devenim capabili să ne apropiem de Dumnezeu cu intimitate și profunzime. De aceea, ținând cont de tema rugăciunii pe care o dezvolt în această perioadă în cateheze, astăzi aș vrea să vă invit să reflectăm asupra modul în care rugăciunea face parte din viața Sfintei Familii din Nazaret. De fapt, casa din Nazaret este o școală de rugăciune, unde se învață să se asculte, să se mediteze, să se pătrundă semnificația profundă a manifestării Fiului lui Dumnezeu, luând exemplu de la Maria, Iosif și Isus.

Rămâne memorabil discursul Slujitorului lui Dumnezeu Paul al VI-lea în vizita sa la Nazaret. Papa a spus că la școala Sfintei Familii noi „înțelegem de ce este necesară o disciplină spirituală pentru cel care vrea să urmeze învățătura Evangheliei și dorește să devină ucenicul lui Cristos”. Și a adăugat: „În primul rând, ea ne învață tăcerea. O, dacă ar renaște în noi stima față de tăcere, această condiție admirabilă și indispensabilă a spiritului, în noi care suntem asurziți de atâta gălăgie, strigăte și zgomote în viața atât de agitată și tumultuoasă a timpului nostru! O, tăcere din Nazaret, învață-ne să fim fermi în gândurile bune, înclinați spre viața interioară, pregătiți să auzim inspirațiile secrete ale lui Dumnezeu și îndemnurile adevăraților maeștri” (Discurs la Nazaret, 5 ianuarie 1964).

Putem scoate câteva idei despre rugăciunea, despre raportul cu Dumnezeu al Sfintei Familii din relatările evanghelice ale copilăriei lui Isus. Putem porni de la episodul prezentării lui Isus la templu. Sfântul Luca relatează că Maria și Iosif, „după ce s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, l-au dus la Ierusalim ca să-l ofere Domnului” (2,22). Ca orice familie care respecta Legea, părinții lui Isus merg la templu pentru a-l consacra lui Dumnezeu pe întâiul născut și pentru a oferi jertfa. Mișcați de fidelitatea față de a prescripții, pleacă de la Betleem și merg la Ierusalim cu Isus care are doar patruzeci de zile; în locul unui miel de un an prezintă oferta familiilor simple, adică doi porumbei. Pelerinajul Sfintei Familii este pelerinajul credinței, al oferirii darurilor, simbol al rugăciunii, și al întâlnirii cu Domnul, pe care Maria și Iosif deja îl văd în fiul Isus.

Contemplarea lui Cristos are în Maria modelul său de nedepășit. Chipul Fiului îi aparține cu titlu special, pentru că s-a format în sânul ei, luând de la ea și o asemănare umană. Nimeni nu s-a dedicat contemplării lui Isus cu tot atâta asiduitate ca Maria. Privirea inimii sale se concentrează asupra Lui deja în momentul Bunei Vestiri, când Îl zămislește prin lucrarea Duhului Sfânt; în lunile care au urmat îi simte prezența puțin câte puțin, până în ziua nașterii, când ochii ei pot să vadă cu duioșie maternă chipul fiului, în timp ce-l leagă în scutece și îl pune în iesle. Amintirile lui Isus, fixate în mintea sa și în inima sa, au marcat fiecare clipă a existenței Mariei. Ea trăiește cu ochii asupra lui Cristos și prețuiește fiecare cuvânt al lui. Sfântul Luca spune: „Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei” (Lc 2,19), și astfel descrie atitudinea Mariei în fața Misterului Întrupării, atitudine care se va prelungi în toată existența ei: păstrarea lucrurilor meditându-le în inimă. Luca este evanghelistul care ne face cunoscută inima Mariei, credința ei (cf. 1,45), speranța și ascultarea ei (cf. 1,38), mai ales interioritatea și rugăciunea ei (cf. 1,46-56), adeziunea ei liberă la Cristos (cf. 1,55). Și toate acestea provin din darul Duhului Sfânt care coboară asupra ei (cf. 1,35), așa cum va coborî asupra Apostolilor conform promisiunii lui Cristos (cf. Fap 1,8). Această imagine a Mariei pe care ne-o dăruiește sfântul Luca o prezintă pe Sfânta Fecioară ca model al oricărui credincios care păstrează și confruntă cuvintele și acțiunile lui Isus. Pe urma fericitului Papă Ioan Paul al II-lea (cf. Scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae) putem spune că rugăciunea Rozariului își are modelul său chiar de la Maria, deoarece constă în contemplarea misterelor lui Cristos în unire spirituală cu Maica Domnului. Capacitatea Mariei de a trăi din privirea lui Dumnezeu este, ca să spunem așa, contagioasă. Primul care a experimentat asta a fost sfântul Iosif. Iubirea lui umilă și sinceră față de logodnica sa și decizia de a-și uni viața cu aceea a Mariei l-a atras și l-a introdus și pe el, care era deja un „om drept” (Mt 1,19), într-o singulară intimitate cu Dumnezeu. De fapt, cu Maria și după aceea mai ales cu Isus el începe un nou mod de a se relaționa cu Dumnezeu, de a-l primi în viața sa, de a intra în proiectul său de mântuire, împlinind voința sa. După ce a urmat cu încredere indicația îngerului – „nu te teme să o iei cu tine pe Maria, logodnica ta” (Mt 1,20) – el a luat-o cu sine pe Maria și a împărtășit viața sa cu ea; cu adevărat s-a dăruit în întregime pe sine însuși Mariei și lui Isus, și acest lucru l-a condus spre perfecțiunea răspunsului la vocația primită. Evanghelia, așa cum știm, nu a păstrat nici un cuvânt al lui Iosif: prezența sa este una tăcută, dar fidelă, constantă, activă. Putem să ne imaginăm că și el, asemenea soției sale și în consonanță intimă cu ea, a trăit anii copilăriei și adolescenței lui Isus gustând, ca să spunem așa, prezența sa în familia lor. Iosif a împlinit pe deplin rolul său patern, sub orice aspect. Cu siguranță l-a educat pe Isus la rugăciune, împreună cu Maria. El, îndeosebi, l-a dus cu sine la sinagogă, în riturile din zi de sâmbătă, precum și la Ierusalim, pentru marile sărbători ale poporului lui Israel. Iosif, conform tradiției ebraice, a condus rugăciunea familială fie în cotidianitatea sa – dimineața, seara, la mese – fie în principalele sărbători religioase. Astfel, în ritmul zilelor petrecute la Nazaret, între simpla casă și atelierul lui Iosif, Isus a învățat să alterneze rugăciunea și munca și să-i ofere lui Dumnezeu și truda pentru a câștiga pâinea necesară pentru familie.

Și, în sfârșit, un alt episod care are Sfânta Familie de la Nazaret adunată împreună într-un eveniment de rugăciune. Isus, am auzit, la vârsta de doisprezece ani, merge cu ai săi la templul din Ierusalim. Acest episod se situează în contextul pelerinajului, așa cum subliniază sfântul Luca: „Părinții lui mergeau în fiecare an la Ierusalim de sărbătoarea Paștelui. Când avea el doisprezece ani, au urcat acolo după obiceiul sărbătorii” (2,41-42). Pelerinajul este o exprimare religioasă care se hrănește cu rugăciune și, în același timp, o alimentează. Aici e vorba de cel pascal și Evanghelistul ne amintește că familia lui Isus îl trăiește în fiecare an, pentru a participa la rituri în Cetatea sfântă. Familia evreică, asemenea celei creștine, se roagă în intimitatea familială, dar se roagă și împreună cu comunitatea, recunoscându-se parte a Poporului lui Dumnezeu în drum și pelerinajul exprimă tocmai această realitate a Poporului lui Dumnezeu de a fi în drum. Paștele este centrul și culmea pentru toate acestea și implică dimensiunea familiară și pe cea a cultului liturgic și public.

În episodul lui Isus în vârstă de doisprezece ani sunt înregistrate și primele cuvinte ale lui Isus: „De ce m-ați căutat? Nu știați că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” (2,49). După trei zile de căutări, părinții săi îl regăsesc în templu așezat în mijlocul învățătorilor în timp ce-i asculta și îi întreba (cf. 2,46). La întrebarea de ce a făcut asta tatălui și mamei El răspunde că a făcut numai ceea ce trebuie să facă Fiul, adică să fie la Tatăl. Astfel El arată cine este adevăratul Tată, cine este adevărata casă, că El nu a făcut nimic straniu, ceva neascultător. A rămas acolo unde trebuie să fie Fiul, adică la Tatăl, și a subliniat cine este Tatăl său. Cuvântul „Tată” depășește deci accentul acestui răspuns și apare întregul mister cristologic. Acest cuvânt deschide deci misterul, este cheia pentru misterul lui Cristos, care este Fiul, și deschide și cheia pentru misterul nostru de creștini, că suntem fii în Fiul. În același timp, Isus ne învață cum să fim fii, tocmai în a fi cu Tatăl în rugăciune. Misterul cristologic, misterul existenței creștine este intim legat, întemeiat pe rugăciune. Isus îi va învăța într-o zi pe discipolii săi să se roage, spunându-le: atunci când vă rugați spuneți „Tată”. Și, desigur, nu spuneți asta cu un cuvânt, spuneți-o cu existența voastră, învățați tot mai mult să spuneți cu existența voastră: „Tată”; și astfel veți fi adevărați fii în Fiul, adevărați creștini.

Aici, când Isus este încă pe deplin inserat în viața Familiei din Nazaret, este important să observăm rezonanța pe care a avut-o în inimile lui Maria și Iosif să audă din gura lui Isus acel cuvânt „Tată” și să reveleze, să sublinieze cine este Tatăl, și să audă din gura lui acest cuvânt cu conștiința Fiului Unicului Născut, care tocmai pentru aceasta a voit să rămână trei zile în templu, care este „casa Tatălui”. De atunci, ne putem imagina, viața în Sfânta Familie a fost și mai plină de rugăciune, pentru că din inima lui Isus copil – și apoi adolescent și tânăr – nu va mai înceta să se răspândească și să se reflecteze în inimile lui Maria și Iosif acest sens profund al relației cu Dumnezeu Tatăl. Acest episod ne arată adevărata situație, atmosfera faptului de a fi cu Tatăl. Astfel Familia din Nazaret este primul model al Bisericii în care, în jurul prezenței lui Isus și grație mijlocirii sale, toți trăiesc relația filială cu Dumnezeu Tatăl, care transformă și relațiile interpersonale, umane.

Dragi prieteni, prin aceste diferite aspecte pe care, în lumina Evangheliei, le-am schițat pe scurt, Sfânta Familie este icoană a Bisericii familiale, chemată să se roage împreună. Familia este Biserică familială și trebuie să fie prima școală de rugăciune. În familie copiii, încă de la cea mai fragedă vârstă, pot să învețe să perceapă simțul de Dumnezeu, grație învățăturii și exemplului părinților: a trăi într-o atmosferă marcată de prezența lui Dumnezeu. O educație autentic creștină nu poate face abstracție de experiența rugăciunii. Dacă nu se învață rugăciunea în familie, va fi greu după aceea să se reușească umplerea acestui gol. Și, de aceea, aș vrea să vă adresez vouă invitația de a redescoperi frumusețea rugăciunii împreună ca familie la școala Sfintei Familii de la Nazaret. Și astfel să deveniți realmente o singură inimă și un singur suflet, o adevărată familie. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 28.12.2011
Publicarea pe acest sit: 29.12.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns