Audienţa generală de miercuri

Doi preoți sfinți exemplari
miercuri, 28 aprilie 2010

Iubiți frați și surori,

Ne îndreptăm spre încheierea Anului Sfintei Preoții și, în această ultimă miercuri din aprilie, aș vrea să vorbesc despre doi preoți sfinți exemplari în dăruirea lor lui Dumnezeu și în mărturia de caritate, trăită în Biserică și pentru Biserică, față de frații mai nevoiași: sfântul Leonard Murialdo și sfântul Iosif Benedict Cottolengo. Comemorăm 110 ani de la moartea celui dintâi și 40 de ani de la canonizarea lui; cât privește al doilea, au început celebrările pentru al doilea centenar de la hirotonirea lui sacerdotală.

Murialdo s-a născut la Torino, la 26 octombrie 1828: este orașul Torino al sfântului Ioan Bosco, chiar al sfântului Iosif Cottolengo, ținut fecundat de atâtea exemple de sfințenie de credincioși laici și de preoți. Leonard este al optulea copil al unei familii simple. Copil fiind, împreună cu fratele, a intrat în colegiul Părinților Scolopi din Savona pentru cursul elementar, școala medie și cursul superior; acolo a găsit educatori pregătiți, într-un climat de religiozitate întemeiat pe o cateheză serioasă, cu practici de pietate obișnuite. În timpul adolescenței a trăit însă o profundă criză existențială și spirituală care l-a făcut să anticipeze întoarcerea în familie și să-și termine studiile la Torino, înscriindu-se la cursul de doi ani de filozofie. „Întoarcerea la lumină” a avut loc – așa cum povestește el – după câteva luni, cu harul unei spovezi generale, în care a redescoperit milostivirea imensă a lui Dumnezeu; atunci, la vârsta de 17 ani, a prins contur hotărârea de a deveni preot, ca răspuns de iubire dat lui Dumnezeu care-l cucerise cu iubirea lui. A fost hirotonit la 20 septembrie 1851. Tocmai în perioada aceea, ca și catehet al Oratoriului Îngerului Păzitor, a fost cunoscut și apreciat de Don Bosco, care l-a convins să accepte conducerea noului Oratoriu „Sfântul Alois” la Porta Nuova, pe care a exercitat-o până în anul 1865. Acolo a intrat în contact și cu problemele grave ale grupurilor mai sărace, a vizitat casele, formându-și o profundă sensibilitate socială, educativă și apostolică ce l-a făcut apoi să se dedice în mod autonom multiplelor inițiative în favoarea tineretului. Cateheza, școala, activitățile recreative au fost fundamentul metodei sale educative în Oratoriu. Tot Don Bosco l-a voit cu sine cu ocazia Audienței acordată lui de fericitul Pius al IX-lea în anul 1858.

În anul 1873 a întemeiat Congregația Sfântului Iosif, al cărei scop apostolic a fost, încă de la început, formarea tineretului, în special a tineretului mai sărac și abandonat. Ambientul torinez din acel timp era marcat de înflorirea intensă a operelor și activităților caritative promovate de Murialdo până la moartea sa, care a avut loc la 30 martie 1900.

Îmi place să subliniez că nucleul central al spiritualității lui Murialdo este convingerea iubirii milostive a lui Dumnezeu: un Tată mereu bun, răbdător și generos, care revelează măreția și imensitatea milostivirii sale cu iertarea. Această realitate sfântul Leonard a experimentat-o nu la nivel intelectual, ci existențial, prin întâlnirea vie cu Domnul. El s-a considerat mereu un om grațiat de Dumnezeul milostiv: pentru aceasta a trăit sensul bucuros al recunoștinței față de Domnul, conștiința senină a propriei limite, dorința arzătoare de pocăință, angajarea constantă și generoasă de convertire. El vedea toată existența sa nu numai iluminată, condusă, susținută de această iubire, ci încontinuu cufundată în milostivirea infinită a lui Dumnezeu. A scris în Testamentul spiritual: „Milostivirea ta mă înconjoară, o, Doamne… Așa cum Dumnezeu este mereu și pretutindeni, tot așa este mereu și pretutindeni iubire, este mereu și pretutindeni milostivire”. Amintind de momentul de criză pe care l-a avut în tinerețe, el nota: „Iată că bunul Dumnezeu voia să strălucească încă bunătatea și generozitatea lui în mod cu totul singular. Nu numai că el m-a admis din nou la prietenia sa, ci m-a chemat la o alegere de predilecție: m-a chemat la preoție, și asta numai după puține luni de la întoarcerea mea la el”. De aceea sfântul Leonard a trăit vocația sacerdotală ca dar gratuit al milostivirii lui Dumnezeu cu simț de recunoștință, bucurie și iubire. A mai scris el: „Dumnezeu m-a ales pe mine! El m-a chemat, chiar m-a forțat la onoarea, la gloria, la fericirea inefabilă de a fi slujitorul lui, de a fi «un alt Cristos»… Și unde eram eu atunci când m-ai căutat, Dumnezeul meu? În adâncul abisului! Eu eram acolo și acolo Dumnezeu a venit să mă caute; acolo m-a făcut să înțeleg glasul lui…”

Subliniind măreția misiunea preotului care trebuie „să continue opera răscumpărării, marea operă a lui Isus Cristos, opera Mântuitorului lumii”, adică aceea de „a mântui sufletele”, sfântul Leonard amintea mereu lui însuși și confraților responsabilitatea unei vieți coerente cu sacramentul primit. Iubirea lui Dumnezeu și iubirea față de Dumnezeu: aceasta a fost forța drumului său de sfințenie, legea preoției lui, semnificația cea mai profundă a apostolatului său printre tinerii săraci și izvorul rugăciunii sale. Sfântul Leonard Murialdo s-a abandonat cu încredere Providenței, împlinind cu generozitate voința divină, în contactul cu Dumnezeu și dedicându-se tinerilor săraci. În felul acesta, el a unit tăcerea contemplativă cu ardoarea neobosită a acțiunii, fidelitatea față de îndatoririle de fiecare zi cu genialitatea inițiativelor, forța în dificultăți cu seninătatea spiritului. Acesta este drumul său de sfințenie pentru a trăi porunca iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele.

Cu același spirit de caritate a trăit, cu patruzeci de ani înainte de Murialdo, sfântul Iosif Benedict Cottolengo, întemeietor al operei denumită de el însuși „Casa Mică a Providenței Divine” și numită astăzi și „Cottolengo”. Duminica viitoare, în vizita mea pastorală la Torino, voi avea ocazia să venerez rămășițele pământești ale acestui sfânt și să-i întâlnesc pe cei găzduiți în „Casa mică”.

Iosif Benedict Cottolengo s-a născut la Bra, orășel din provincia Cuneo, la 3 mai 1786. Primul născut din 12 copii, dintre care 6 au murit la vârstă fragedă, a arătat încă din copilărie o mare sensibilitate față de cei săraci. A îmbrățișat calea preoției, imitat și de doi frați. Anii tinereții sale au fost cei ai aventurii napoleonice și ai tulburărilor care au urmat în domeniul religios și social. Cottolengo a devenit un preot bun, căutat de mulți penitenți și, în orașul Torino de atunci, predicator de exerciții spirituale și conferințe la studenții universitari, unde se bucura mereu de un succes deosebit. La vârsta de 32 de ani a fost numit canonic al Preasfintei Treimi, o congregație de preoți care avea misiunea de a oficia în biserica Corpus Domini și să dea frumusețe ceremoniilor religioase din oraș, însă în acea numire el se simțea neliniștit. Dumnezeu îl pregătea pentru o misiune specială și, tocmai printr-o întâlnire neașteptată și decisivă, l-a făcut să înțeleagă care avea să fie viitorul său destin în exercitarea slujirii.

Domnul pune mereu semne pe drumul nostru pentru a ne conduce după voința sa spre adevăratul nostru bine. Pentru Cottolengo acest lucru a avut loc, în mod dramatic, în dimineața zilei de duminică 2 septembrie 1827. Venind de la Milano, a ajuns la Torino diligența, aglomerată ca niciodată, unde se găsea îngrămădită o întreagă familie franceză în care soția, cu cinci copii, era în stare de graviditate avansată și cu febră mare. După ce a mers prin diferite spitale, familia aceea a găsit găzduire într-un dormitor public, însă situația femeii s-a agravat și câțiva au început să caute un preot. Printr-un plan misterios l-au întâlnit pe Cottolengo, și chiar el, cu inima îngreunată și întristată, a însoțit-o la moarte pe această tânără mamă, în mijlocul durerii imense a întregii familii. După ce a îndeplinit această misiune dureroasă, cu suferința în inimă, a mers în fața Preasfântului Sacrament și s-a rugat: „Dumnezeul meu, de ce? De ce m-ai voit ca martor? Ce vrei de la mine? Trebuie făcut ceva!” Ridicându-se, a tras toate clopotele, a aprins lumânările și, primindu-i în biserică pe cei curioși, a spus: „Harul s-a făcut! Harul s-a făcut!” Din acel moment, Cottolengo a fost transformat: toate capacitățile sale, în special abilitatea lui economică și organizatoare, au fost folosite pentru a da viață inițiativelor pentru sprijinirea celor mai nevoiași.

El a știut să implice în activitatea lui zeci și zeci de colaboratori și voluntari. Mutându-se către periferia orașului Torino pentru a răspândi opera sa, a creat un fel de sat, în care fiecărui edificiu pe care a reușit să-l construiască i-a dat un nume semnificativ: „casa credinței”, „casa speranței”, „casa carității”. A pus în aplicare stilul „familiilor”, constituind adevărate comunități de persoane, voluntari și voluntare, bărbați și femei, călugări și laici, uniți pentru a înfrunta și a depăși împreună dificultățile care apăreau. Fiecare în acea Casă Mică a Providenței Divine avea o misiune precisă: cine muncea, cine se ruga, cine slujea, cine instruia, cine administra. Sănătoși și bolnavi împărtășeau cu toții aceeași povară a vieții de zi cu zi. Chiar și viața religioasă s-a specificat în timp, în funcție de necesitățile și exigențele particulare. S-a gândit și la un seminar propriu, pentru o formare specifică a preoților din Operă. A fost mereu gata să urmeze și să slujească Providența Divină, niciodată să o interogheze. El spunea: „Eu sunt un bun la nimic și nu știu nici măcar ce îmi fac. Însă Providența Divină știe cu siguranță ceea ce vrea. Mie îmi revine numai s-o secondez. Înainte in Domino”. Pentru săracii lui și pentru cei mai nevoiași, se va defini mereu „salahorul Providenței Divine”.

Alături de citadelele mici a voit să înființeze și cinci mănăstiri de surori contemplative și una de eremiți, și le-a considerat printre realizările cele mai importante: un fel de „inimă” care trebuia să bată pentru toată Opera. A murit la 30 aprilie 1842, rostind aceste cuvinte: „Misericordia, Domine; Misericordia, Domine. Providență bună și sfântă… Fecioară sfântă, acum este rândul tău”. Viața lui, așa cum a scris un ziar din acel timp, a fost în întregime „o intensă zi de iubire”.

Dragi prieteni, acești doi preoți sfinți, despre care am prezentat câteva trăsături, și-au trăit slujirea lor în dăruirea totală a vieții pentru cei mai săraci, pentru cei mai nevoiași, pentru cei din urmă, găsind mereu rădăcina profundă, izvorul inepuizabil al acțiunii lor în raportul cu Dumnezeu, luând din iubirea lui, având convingerea profundă că nu este posibil să se exercite caritatea fără a trăi în Cristos și în Biserică. Mijlocirea lor și exemplul lor să continue să lumineze slujirea atâtor preoți care se oferă cu generozitate pentru Dumnezeu și pentru turma încredințată lor, și să ajute pe fiecare să se dăruiască cu bucurie și generozitate lui Dumnezeu și aproapelui.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 28.04.2010
Publicarea pe acest sit: 01.05.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns