Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 34.
Dușmanii speranței
miercuri, 27 septembrie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În acest timp noi vorbim despre speranță; dar astăzi aș vrea să reflectez cu voi asupra dușmanilor speranței. Pentru că speranța are dușmanii săi: așa ca orice bine în această lume, are dușmanii săi.

Și mi-a venit în minte mitul antic al vasului Pandorei: deschiderea vasului dezlănțuie atâtea nenorociri pentru istoria lumii. Însă puțini își amintesc de ultima parte a istoriei, care deschide o breșă de lumină: după ce toate relele au ieșit din gura vasului, un dar minuscul pare să-și ia revanșa în fața a tot răul care se răspândește. Pandora, femeia care avea în custodie vasul, îl observă ultima: grecii o numesc elpís, care înseamnă speranță.

Acest mit ne relatează pentru ce este așa de importantă speranța pentru omenire. Nu este adevărat că „atât timp cât este viață este speranță”, cum se obișnuiește să se spună. Eventual este contrariul: speranța este cea care ține viața în picioare, o protejează, o păzește și o face să crească. Dacă oamenii n-ar fi cultivat speranța, dacă nu s-ar fi sprijinit de această virtute, n-ar fi ieșit niciodată din caverne și n-ar fi lăsat urmă în istoria lumii. Este ceea ce poate să existe mai divin în inima omului.

Un poet francez – Charles Péguy – ne-a lăsat pagini minunate despre speranță (cf. Porticul misterului celei de-a doua virtuți). El spune poetic că Dumnezeu nu se uimește mult pentru credința ființelor umane, și nici pentru caritatea lor; dar ceea ce într-adevăr îl umple de uimire și emoție este speranța oamenilor: „Că acei sărmani fii – scrie el – văd cum merg lucrurile și cred că va merge mai bine mâine dimineață”. Imaginea poetului amintește de chipurile atâtor oameni care au trecut prin această lume – țărani, sărmani muncitori, migrați în căutarea unui viitor mai bun – care au luptat cu tenacitate în pofida amărăciunii unui prezent dificil, plin de atâtea încercări, însuflețit însă de încrederea că fiii vor avea o viață mai dreaptă și mai senină. Luptau pentru copiii, luptau în speranță.

Speranța este determinarea în inima celui care pleacă părăsind casa, pământul, uneori pe cei din familie și rudele – mă gândesc la migranți – pentru a căuta o viață mai bună, mai demnă pentru sine și pentru cei dragi ai săi. Și este și determinarea în inima celui care primește: dorința de a se întâlni, de a se cunoaște, de a dialoga… Speranța este determinarea de „a împărtăși călătoria”, deoarece călătoria se face în doi: cei care vin în țara noastră și noi care mergem spre inima lor, pentru a-i înțelege, pentru a înțelege cultura lor, limba lor. Este o călătorie în doi, dar fără speranță acea călătorie nu se poate face. Speranța este determinarea de a împărtăși călătoria vieții, așa cum ne amintește Campania Caritas-ului pe care o inaugurăm astăzi. Fraților, să nu ne fie frică să împărtășim călătoria! Să nu ne fie frică! Să nu ne fie frică să împărtășim speranța!

Speranța nu este virtute pentru oameni cu stomacul plin. Iată pentru ce, din totdeauna, săracii sunt primii purtători ai speranței. Și în acest sens putem spune că săracii, precum și cerșetorii, sunt protagoniștii istoriei. Pentru a intra în lume, Dumnezeu a avut nevoie de ei: de Iosif și de Maria, de păstorii din Betleem. În noaptea primului Crăciun era o lume care dormea, așezată comod în atâtea certitudini dobândite. Însă cei umili pregăteau în ascuns revoluția bunătății. Erau săraci de toate, cineva plutea puțin deasupra pragului supraviețuirii, dar erau bogați de binele cel mai prețios care există în lume, adică voința de schimbare.

Uneori, a fi avut totul de la viață este un ghinion. Gândiți-vă la un tânăr care nu a fost învățat cu virtutea așteptării și a răbdării, care n-a trebuit să asude pentru nimic, care a ars etapele și la douăzeci de ani „știe deja cum merge lumea”; a fost destinat la cea mai rea condamnare: aceea de a nu mai dori nimic. Aceasta este cea mai rea condamnare. A închide ușa în fața dorințelor, a viselor. Pare un tânăr, în schimb deja a coborât toamna asupra inimii sale. Sunt tinerii de toamnă.

A avea un suflet gol este cea mai rea piedică în calea speranței. Este un risc de care nimeni nu se poate considera exclus; pentru că a fi ispitiți împotriva speranței poate să se întâmple și atunci când se parcurge drumul vieții creștine. Călugării din antichitate au denunțat unul dintre cei mai răi dușmani ai fervorii. Spuneau așa: acel „demon al amiezii” care merge să întrerupă o viață de angajare, chiar în timp ce soarele arde sus. Această ispită ne surprinde atunci când ne așteptăm mai puțin: zilele devin monotone și plictisitoare, nicio valoare pare să nu mai merite truda. Această atitudine se numește apatie care erodează viața din interior ajungând s-o lase ca un ambalaj gol.

Când se întâmplă asta, creștinul știe că acea condiție trebuie să fie combătută, să nu fie acceptată niciodată cu delăsare. Dumnezeu ne-a creat pentru bucurie și pentru fericire, și nu pentru a ne chinui în gânduri melancolice. Iată pentru ce este important să păzim propria inimă, opunându-ne ispitelor de nefericire, care cu siguranță nu provin de la Dumnezeu. Și acolo unde forțele noastre ar apărea slabe și bătălia împotriva angoasei ar apărea deosebit de dură, putem recurge mereu la numele lui Isus. Putem repeta acea rugăciune simplă, ale cărei urme le găsim și în Evanghelii și care a devenit axa atâtor tradiții spirituale creștine: „Doamne Isus Cristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, ai milă de mine păcătosul!”. Frumoasă rugăciune. „Doamne Isus Cristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, ai milă de mine păcătosul!”. Aceasta este o rugăciune de speranță, pentru că mă adresez Celui care poate deschide larg porțile și poate rezolva problema și mă poate face să privesc orizontul, orizontul speranței.

Frați și surori, nu suntem singuri când luptăm împotriva disperării. Dacă Isus a învins lumea, este capabil să învingă în noi tot ceea ce se opune binelui. Dacă Dumnezeu este cu noi, nimeni nu ne va fura acea virtute de care avem nevoie în mod absolut pentru a trăi. Nimeni nu ne va fura speranța. Să mergem înainte!

* * *

APEL

Sunt bucuros să-i primesc pe reprezentanții Caritas-ului, veniți aici pentru începe oficial campania „Să împărtășim călătoria” – e frumos numele campaniei voastre: a împărtăși călătoria – care am voit să coincidă cu această audiență. Adresez bun-venit migranților, celor care cer azil și refugiaților care, împreună cu lucrătorii de la Caritas Italia și din alte organizații catolice, sunt semn al unei Biserici care încearcă să fie deschisă, inclusivă, primitoare. Mulțumesc vouă tuturor pentru slujirea voastră neobosită. Voi ați aplaudat deja, dar ei merită cu toții într-adevăr mari aplauze, de la toți!

Cu angajarea voastră zilnică voi ne amintiți că însuși Cristos ne cere să-i primim pe frații noștri și surorile noastre migranți și refugiați cu brațele, cu brațele larg deschise. A primi chiar așa, cu brațele larg deschise. Când brațele sunt deschise, sunt gata pentru o îmbrățișare sinceră, pentru o îmbrățișare afectuoasă, o îmbrățișare învăluitoare, cam ca aceste coloane din piață, care reprezintă Biserica mamă care-i îmbrățișează pe toți în împărtășirea călătoriei comune.

Adresez bun-venit și reprezentanților atâtor organizații din societatea civilă angajate în asistența față de migranți și refugiați care, împreună cu Caritas, au dat sprijinul lor adunării de semnături pentru o nouă lege migratoare mai potrivită contextului actual. Fiți bineveniți voi toți.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 27.09.2017
Publicarea pe acest sit: 27.09.2017
Etichete: ,

Comments are closed