Audienţa generală de miercuri

Sf. Apostol Toma
miercuri, 27 septembrie 2006

Iubiți frați și surori, continuând întâlnirile noastre cu cei doisprezece Apostoli aleși în mod direct de către Isus, astăzi dedicăm atenția noastră lui Toma. Prezent în fiecare din cele patru liste alcătuite de Noul Testament, în primele trei Evanghelii el este menționat alături de Matei (cfr. Matei 10,3; Marcu 3,18; Luca 6,5), în timp ce în Faptele Apostolilor se află alături de Filip (cfr. Fapte 1,13). Numele său derivă dintr-o rădăcină ebraică, ta’am, care înseamnă „pereche, geamăn”. De fapt, Evanghelia lui Ioan îl menționează de mai multe ori cu supranumele de „Didim” (cfr. Ioan 11,16; 20,24; 21,2), care în limba greacă înseamnă tocmai „geamăn”. Nu este clar motivul acestui apelativ.

Mai ales cea de-a patra Evanghelie ne oferă unele precizări care conturează câteva trăsături semnificative ale personalității sale. Prima dintre ele se referă la îndemnul pe care el l-a adresat celorlalți apostoli atunci când Isus, într-un moment critic al vieții sale, a decis să meargă în Betania pentru a-l învia pe Lazăr, apropiindu-se astfel în mod riscant de Ierusalim (cfr. Marcu 10,32). Cu acel prilej Toma a spus celorlalți discipoli: „Să mergem și noi ca să murim cu el” (Ioan 11,16). Această hotărâre a sa în a-l urma pe Învățător este cu adevărat exemplară și ne oferă o învățătură prețioasă: arată totala disponibilitate de a adera la Isus, până la a identifica propria soartă cu cea a Lui și la a dori să împarți cu El încercarea supremă a morții. Într-adevăr, lucrul cel mai important este acela de a nu ne îndepărta niciodată de Isus. Pe de altă parte, când Evangheliile folosesc verbul „a urma”, este tocmai pentru a arăta că unde se îndreaptă El, acolo trebuie să meargă și ucenicul său. În acest fel, viața creștină se definește ca o viață cu Isus Cristos, o viață ce trebuie trăită împreună cu El. Sfântul Paul scrie ceva asemănător, când îi asigură pe creștinii din Corint: „Sunteți în inimile noastre ca să murim împreună și ca să trăim împreună” (2Corinteni 7,3). Ceea ce se verifică între Apostol și creștinii săi trebuie, în mod evident, să existe înainte de toate în raportul dintre creștini și Cristos însuși: a muri împreună, a trăi împreună, a fi în inima Sa după cum El stă în inima noastră.

O a doua intervenție a lui Toma este menționată la Cina cea de Taină. În acea ocazie Isus, prevestind apropiata sa plecare, spune că va merge să pregătească un loc pentru ucenici pentru ca să fie și ei acolo unde se află El; și le spune: „Unde mă duc eu, voi știți calea” (Ioan 14,4). Atunci Toma intervine spunând: „Doamne, nu știm unde te duci, Cum am putea ști calea?” (Ioan 14,5). În realitate, prin aceste cuvinte el se pune la un nivel de înțelegere mai degrabă primar; dar aceste cuvinte îi oferă lui Isus prilejul de a rosti celebra definiție: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14,6). Așadar această dezvăluire îi este făcută în primul rând lui Toma, dar este valabilă pentru noi toți și pentru toate timpurile. De fiecare dată când auzim sau citim aceste cuvinte, putem să fim cu gândul alături de Toma și să ne imaginăm că Domnul ne vorbește și nouă așa cum i-a vorbit lui. În același timp, întrebarea lui ne dă și nouă dreptul, să spunem așa, de a-i cere lui Isus explicații. Adesea nu îl înțelegem. Să avem curajul să spunem: nu te înțeleg, Doamne, ascultă-mă, ajută-mă să înțeleg. În acest fel, cu această sinceritate care este adevăratul mod de a ne ruga, de a vorbi cu Isus, exprimăm micimea capacității noastre de a înțelege, și totodată ne așezăm în atitudinea plină de încredere a celui care așteaptă lumina și puterea de la acela care este în măsură să i le ofere.

Celebră apoi, și chiar proverbială, este scena cu Toma necredinciosul, petrecută la opt zile după Paști. Înainte, el nu a crezut că Isus a apărut în absența lui, și a spus: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor și nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor și nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede” (Ioan, 20,25). În fond, din aceste cuvinte reiese convingerea că Isus poate fi de acum recunoscut nu atât văzându-l, cât după răni. Toma consideră că semnele care certifică identitatea lui Isus sunt de acum mai ales rănile, în care se arată cât de mult ne-a iubit El. În această privință apostolul nu se înșeală. După cum știm, opt zile mai târziu, Isus apare din nou în mijlocul ucenicilor Săi, și de această dată este prezent și Toma. Și Isus îi cere: „Adu-ți degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ți mâna și pune-o în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20,27). Toma reacționează făcând cea mai frumoasă mărturisire de credință din întreg Noul Testament: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20,28). Iată ce spune în legătură cu aceasta Sfântul Augustin: Toma „vedea și atingea omul, dar își mărturisea credința în Dumnezeu, pe care nu îl vedea și nu îl atingea. Însă ceea ce vedea și atingea îl conducea la a crede faptul de care până atunci se îndoise” (In Iohann. 121,5). Evanghelistul continuă cu un ultim cuvânt adresat de Isus lui Toma: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei care nu au văzut și au crezut” (Ioan 20,29). Această frază se poate pune și la timpul prezent: „Fericiți cei care nu văd și cred”. Aici Isus enunță un principiu fundamental pentru creștinii care vor veni după Toma, așadar pentru noi toți. Este interesant de observat cum un alt Toma, marele teolog medieval din Aquino, alătură acestei formule a fericirii pe cea în mod aparent opusă menționată de Luca: „Fericiți ochii care văd ceea ce vedeți voi” (Luca 10,23). Dar Toma de Aquino comentează: „Merită mult mai mult cel care crede fără să vadă decât cel care crede văzând” (In Johann. XX lectio VI 2566). Într-adevăr, Scrisoarea către Evrei, amintind toată seria străvechilor Patriarhi biblici, care au crezut în Dumnezeu fără să vadă împlinirea promisiunilor Sale, definește credința drept „garanția realităților sperate, dovada realităților care nu se văd” (11,1). Cazul apostolului Toma este important pentru noi din cel puțin 3 motive: mai întâi, pentru că ne mângâie în incertitudinile noastre; apoi pentru că ne arată că orice îndoială poate să conducă la un răspuns luminos dincolo de orice incertitudine; și, în fine, pentru că cuvintele adresate lui de Isus ne amintesc sensul adevărat al credinței mature și ne încurajează să continuăm, în ciuda dificultăților, să mergem pe drumul adeziunii noastre față de El.

O ultimă relatare despre Toma ne este păstrată de a patra Evanghelie, care îl prezintă ca martor al Celui Înviat în momentul imediat următor pescuirii minunate de pe Lacul Tiberiadei (cfr Ioan 21,2). Cu acel prilej el este menționat chiar imediat după Simon Petru: semn evident al importanței de care se bucura în cadrul primelor comunități creștine. De fapt, în numele său au fost mai apoi scrise Faptele și Evanghelia lui Toma, amândouă apocrife dar oricum importante pentru studierea originilor creștine. Amintim în sfârșit că, potrivit unei vechi tradiții, Toma a evanghelizat mai întâi Siria și Persia (așa relatează deja Origene, amintit de Eusebiu din Cezareea, Hist. eccl. 3,1) și apoi a mers până în India occidentală (cfr. Faptele lui Toma 1-2 și 17 ss), de unde mai apoi creștinismul a ajuns și în India meridională. În această perspectivă misionară încheiem reflecția noastră, exprimând dorința ca exemplul lui Toma să întărească tot mai mult credința noastră în Isus Cristos, Domnul și Dumnezeul nostru.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 27.09.2006
Publicarea pe acest sit: 27.09.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns