Audienţa generală de miercuri

A muri în Cristos
miercuri, 27 noiembrie 2013

Iubiți frați și surori, bună ziua și felicitări pentru că sunteți curajoși cu frigul acesta din piață. Multe felicitări! Doresc să duc la capăt catehezele despre „Crez”, desfășurate în Anul Credinței, care s-a încheiat duminica trecută. În această cateheză și în următoarea aș vrea să analizez tema învierii morților, percepând două aspecte așa cum le prezintă Catehismul Bisericii Catolice, adică moartea și învierea noastră în Isus Cristos. Astăzi mă opresc asupra primului aspect, „a muri în Cristos”.

1. Între noi, în mod obișnuit, există un mod greșit de a privi moartea. Moartea ne interesează pe toți și ne interoghează în mod profund, în special atunci când ne atinge de aproape sau când îi lovește pe cei mici, pe cei lipsiți de apărare într-o manieră care pentru noi este „scandaloasă”. Pe mine întotdeauna m-a lovit întrebarea: De ce suferă copiii? De ce mor copiii? Dacă este înțeleasă ca sfârșit a toate, moartea înspăimântă, îngrozește, se transformă în amenințare care elimină orice vis, orice perspectivă, care frânge orice relație și întrerupe orice drum. Aceasta se întâmplă atunci când considerăm viața noastră ca un timp închis între doi poli: nașterea și moarea; când nu credem într-un orizont care merge dincolo de cel al vieții prezente; când se trăiește ca și cum Dumnezeu nu ar exista. Această concepție despre moarte este tipică gândirii atee, care interpretează existența ca a fi întâmplător în lume și un mers spre nimic. Însă există și un ateism practic, care înseamnă a trăi pentru propriile interese și a trăi numai pentru lucrurile pământești. Dacă ne lăsăm cuprinși de această viziune greșită despre moarte, nu avem altă alegere decât aceea de a ascunde moartea, de a o nega sau de a o banaliza, pentru ca să nu ne provoace frică.

2. Însă împotriva acestei soluții false se răzvrătește „inima” omului, dorința de infinit pe care o avem noi toți, nostalgia de veșnic pe care o avem noi toți. Și atunci, care este sensul creștin al morții? Dacă privim la momentele cele mai dureroase ale vieții noastre, atunci când am pierdut o persoană dragă – părinții, un frate, o soră, un soț, un copil, un prieten – ne dăm seama că și în drama pierderii, chiar sfâșiați de durere din cauza despărțirii, se înalță din inimă convingerea că nu se poate să se fi terminat totul, că binele dat și primit nu a fost inutil. Există un instinct puternic înlăuntrul nostru, care ne spune că viața noastră nu se termină cu moartea.

Această sete de viață a avut răspunsul său real și credibil în învierea lui Isus Cristos. Învierea lui Isus nu dă numai certitudinea vieții dincolo de moarte, ci luminează și însuși misterul morții fiecăruia dintre noi. Dacă trăim uniți cu Isus, fideli față de el, vom fi capabili să înfruntăm cu speranță și seninătate și trecerea morții. De fapt, Biserica se roagă: „Chiar dacă suntem întristați de certitudinea morții, ne mângâie făgăduința nemuririi viitoare”. Este o rugăciune frumoasă a Bisericii! O persoană tinde să moară așa cum a trăit. Dacă viața mea a fost un drum cu Domnul, un drum de încredere în milostivirea Sa imensă, voi fi pregătit să accept momentul ultim al existenței mele pământești ca abandonarea confidentă definitivă în mâinile Sale primitoare, așteptând să contemplu față în față chipul Său. Acesta este lucrul cel mai frumos care ni se poate întâmpla: să contemplăm față în față acel chip minunat al Domnului, să îl vedem așa cum este el, frumos, plin de lumină, plin de iubire, plin de duioșie. Noi mergem până la acest punct: să îl vedem pe Domnul.

3. În acest orizont se înțelege invitația lui Isus de a fi mereu gata, vigilenți, știind că viața în această lume ne este dată și pentru a pregăti cealaltă viață, aceea cu Tatăl ceresc. Și pentru aceasta există o cale sigură: să ne pregătim bine pentru moarte, stând aproape de Isus. Aceasta este siguranța: eu mă pregătesc pentru moarte stând aproape de Isus. Și cum stau aproape de Isus? Cu rugăciunea, în Sacramente și în practicarea carității. Să ne amintim că El este prezent în cei mai slabi și nevoiași. El însuși s-a identificat cu ei, în vestita parabolă a judecății finale, când spune „am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și mi-ați dat să beau, am fost străin și m-ați primit, gol și m-ați îmbrăcat, bolnav și m-ați vizitat, am fost în închisoare și ați venit la mine… Tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut” (Mt 25,35-36.40). De aceea, o cale sigură este să recuperăm simțul carității creștine și al împărtășirii fraterne, să ne îngrijim de rănile trupești și spirituale ale aproapelui nostru. Solidaritatea în a compătimi durerea și să dăm speranță sunt premisă și condiție pentru a primi ca moștenire acea împărăție pregătită pentru noi. Cel care practică milostivirea nu se teme de moarte. Gândiți-vă bine la aceasta: cel care practică milostivirea nu se teme de moarte! Sunteți de acord? Spunem aceasta împreună ca să nu uităm? Cel care practică milostivirea nu se teme de moarte. Și de ce nu se teme de moarte? Pentru că privește în față rănile fraților și le depășește cu iubirea lui Isus Cristos.

Dacă vom deschide poarta vieții noastre și a inimii noastre fraților mai mici, atunci și moartea noastră va deveni o poartă care ne va introduce în cer, în patria fericită, spre care ne îndreptăm, dorind cu ardoare să locuim pentru totdeauna cu Tatăl nostru, Dumnezeu, cu Isus, cu Sfânta Fecioară Maria și cu sfinții.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 27.11.2013
Publicarea pe acest sit: 28.11.2013
Etichete: ,

Lasă un răspuns