Audienţa generală de miercuri

Despre Paște
miercuri, 27 aprilie 2011

Iubiți frați și surori,

În aceste prime zile din Timpul Pascal, care se prelungește până la Rusalii, suntem încă plini de prospețimea și de bucuria nouă pe care celebrările liturgice le-au adus în inimile noastre. De aceea, astăzi aș vrea să reflectez împreună cu voi pe scurt asupra Paștelui, inima misterului creștin. De fapt, totul pornește de aici: Cristos înviat din morți este fundamentul credinței noastre. Din Paște se iradiază, ca dintr-un centru luminos, incandescent, toată liturgia Bisericii, scoțând din el conținut și semnificație. Celebrarea liturgică a morții și învierii lui Cristos nu este o simplă comemorare a acestui eveniment, ci este actualizarea lui în mister, pentru viața fiecărui creștin și a fiecărei comunități ecleziale, pentru viața noastră. De fapt, credința în Cristos înviat transformă existența, realizând în noi o înviere continuă, așa cum scria sfântul Paul primilor credincioși: „Odinioară erați întuneric, acum însă, lumină în Domnul. Umblați ca niște fii ai luminii, căci rodul luminii constă în toată bunătatea, dreptatea și adevărul” (Ef 5,8-9).

Așadar, cum putem face ca Paștele să devină „viață”? Cum poate să asume o „formă” pascală toată existența noastră interioară și exterioară? Trebuie să pornim de la înțelegerea autentică a învierii lui Isus: acest eveniment nu este o simplă întoarcere la viața precedentă, așa cum a fost pentru Lazăr, pentru fiica lui Iair sau pentru tânărul din Naim, ci este ceva complet nou și diferit. Învierea lui Cristos este escala spre o viață care nu mai este supusă caducității timpului, o viață cufundată în veșnicia lui Dumnezeu. În învierea lui Isus începe o nouă condiție a faptului de a fi oameni, care luminează și transformă drumul nostru de fiecare zi și deschide un viitor diferit și nou din punct de vedere calitativ pentru întreaga omenire. Pentru aceasta, sfântul Paul nu numai că leagă în manieră indisolubilă învierea creștinilor cu învierea lui Isus (cf. 1Cor 15,16.20), ci indică și cum trebuie trăit misterul pascal în cotidianitatea vieții noastre.

În Scrisoarea către Coloseni, el spune: „Dacă ați înviat împreună cu Cristos, căutați cele de sus, unde Cristos șade la dreapta lui Dumnezeu. Cugetați la cele de sus și nu la cele de pe pământ” (3,1-2). La prima vedere, citind acest text, ar putea să pară că Apostolul intenționează să favorizeze disprețuirea realităților pământești, adică invitând să uităm de această lume de suferințe, de nedreptăți, de păcate, pentru a trăi cu anticipare într-un paradis ceresc. Gândul „cerului” ar fi în acest caz un fel de înstrăinare. Dar pentru a percepe sensul adevărat al acestor afirmații pauline, e suficient să nu le despărțim de context. Apostolul precizează foarte bine ceea ce înțelege prin „cele de sus”, pe care creștinul trebuie să le caute, și „cele de pe pământ”, de care trebuie să se ferească. Iată înainte de toate care sunt „cele de pe pământ” care trebuie evitate: „Dați morții – scrie sfântul Paul – mădularele pământești: desfrânarea, necurăția, patima, pofta cea rea și lăcomia, care este idolatrie” (3,5-6). A da morții în noi dorința nesătulă de bunuri materiale, egoismul, rădăcina oricărui păcat. Așadar, atunci când Apostolul îi invită pe creștini să se dezlipească în mod hotărât de „cele de pe pământ”, vrea să dea de înțeles ceea ce aparține „omului vechi” de care creștinul trebuie să se despoaie, pentru a se îmbrăca în Cristos.

Așa cum a fost clar când a spus care sunt lucrurile spre care nu trebuie să se îndrepte inima proprie, tot așa de clar sfântul Paul ne arată care sunt „cele de sus”, pe care creștinul trebuie în schimb să le caute și să le guste. Ele se referă la ceea ce aparține „omului nou”, care s-a îmbrăcat în Cristos o dată pentru totdeauna la Botez, dar care are nevoie mereu să se reînnoiască „după chipul Creatorului său” (Col 3,10). Iată cum descrie Apostolul neamurilor aceste „lucruri de sus”: „Ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și iubiți, îmbrăcați-vă deci cu dragoste, cu îndurare, cu bunătate, cu umilință, cu blândețe și răbdare. Îngăduiți-vă unii pe alții și, dacă cineva are vreo plângere împotriva altuia, iertați-vă! (…). Însă mai presus de toate acestea îmbrăcați-vă cu iubire, care este legătura desăvârșirii” (Col 3,12-14). Așadar, sfântul Paul este foarte departe de a-i invita pe creștini, pe fiecare dintre noi, să evadeze din lumea în care Dumnezeu ne-a așezat. Este adevărat că noi suntem cetățeni ai unei alte „cetăți”, unde se află adevărata noastră patrie, însă drumul spre această țintă trebuie să-l parcurgem zilnic pe acest pământ. Participând încă de acum la viața lui Cristos înviat trebuie să trăim ca oameni noi în această lume, în inima cetății pământești.

Și aceasta este calea nu numai pentru a ne transforma pe noi înșine, ci pentru a transforma lumea, pentru a da cetății pământești o față nouă care să favorizeze dezvoltarea omului și a societății după logica solidarității, a bunătății, respectând profund demnitatea proprie a fiecăruia. Apostolul ne amintește care sunt virtuțile care trebuie să însoțească viața creștină; în vârf se află caritatea, la care toate celelalte sunt corelate ca la izvor și la matrice. Ea rezumă și cuprinde „cele din cer”: caritatea care, cu credința și speranța, reprezintă marea regulă de viață a creștinului și îi definește natura profundă.

Deci Paștele aduce noutatea unei treceri profunde și totale de la o viață supusă sclaviei păcatului la o viață de libertate, animată de iubire, forță care dă la o parte orice barieră și construiește o nouă armonie în propria inimă și în raportul cu ceilalți și cu lucrurile. Fiecare creștin, precum și fiecare comunitate, dacă trăiește experiența acestei treceri de înviere, nu poate să nu fie ferment nou în lume, dăruindu-se fără rezerve pentru cauzele cele mai urgente și mai drepte, așa cum demonstrează mărturiile Sfinților în orice epocă și în orice loc. sunt multe și așteptările din timpul nostru: noi creștinii, crezând ferm că învierea lui Cristos l-a reînnoit pe om fără a-l scoate din lumea în care își construiește istoria sa, trebuie să fim martorii luminoși ai acestei vieți noi pe care Paștele ne-a adus-o. Paștele este așadar dar care trebuie primit tot mai profund în credință, pentru a putea acționa în orice situație, cu harul lui Cristos, după logica lui Dumnezeu, logica iubirii. Lumina învierii lui Cristos trebuie să pătrundă această lume a noastră, trebuie să ajungă ca mesaj de adevăr și de viață la toți oamenii prin mărturia noastră zilnică.

Dragi prieteni, da, Cristos a înviat cu adevărat! Nu putem să ținem numai pentru noi viața și bucuria pe care El ni le-a dăruit în Paștele său, ci trebuie să le dăruim celor de care ne apropiem. Este îndatorirea noastră și misiunea noastră: să facem să învie în inima aproapelui speranța acolo unde este disperare, bucuria acolo unde este tristețe, viața acolo unde este moarte. A mărturisi în fiecare zi bucuria Domnului înviat înseamnă a trăi mereu în „mod pascal” și a face să răsune vestea fericită că Isus Cristos nu este o idee sau o amintire din trecut, ci o Persoană care trăiește cu noi, prin noi și în noi, și împreună cu El, prin și în El putem face noi toate lucrurile (cf. Ap 21,5).

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 27.04.2011
Publicarea pe acest sit: 01.05.2011
Etichete: , ,

Lasă un răspuns