Audienţa generală de miercuri

Despre pace
miercuri, 26 octombrie 2011

Iubiți frați și surori,

Astăzi întâlnirea obișnuită a Audienței Generale asumă un caracter deosebit, pentru că suntem în ajunul Zilei de reflecție, dialog și rugăciune pentru pace și dreptate în lume, care se va ține mâine la Assisi, la douăzeci și cinci de ani de la prima istorică întâlnire convocată de Fericitul Ioan Paul al II-lea. Am voit să dau acestei zile titlul „Pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii”, pentru a semnifica angajarea pe care vrem s-o reînnoim în mod solemn, împreună cu membrii din diferite religii și chiar cu oamenii care nu cred dar care sunt cu sinceritate în căutarea adevărului, în promovarea adevăratului bine al omenirii și în construirea păcii. Așa cum am avut deja ocazie să amintesc, „Cine este în drum spre Dumnezeu nu poate să nu transmită pace, cine construiește pace nu poate să nu se apropie de Dumnezeu”.

Creștini fiind, suntem convinși că cea mai prețioasă contribuție pe care o putem da cauzei păcii este aceea a rugăciunii. Pentru acest motiv ne întâlnim astăzi , ca Biserică din Roma, împreună cu pelerinii prezenți în Urbe, în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a implora cu credință darul păcii. Domnul poate să lumineze mintea noastră și inimile noastre și să ne conducă să fim constructori de dreptate și de reconciliere în realitățile noastre zilnice și în lume.

În textul din profetul Zaharia pe care tocmai l-am ascultat a răsunat o veste plină de speranță și de lumină (cf. Zah 9,10). Dumnezeu promite mântuirea, invită „să ne bucurăm din toată inima” pentru că această mântuire urmează să se concretizeze. Se vorbește despre un rege: „Iată, regele tău vine la tine, el este drept și biruitor” (v. 9), însă ceea ce este vestit nu este un rege care se prezintă cu puterea umană, cu forța armelor; nu este un rege care domină cu puterea politică și militară; este un rege blând, care domnește cu umilință și cu blândețe în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, un rege diferit față de marii suverani ai lumii: „vine modest, călare pe un asin, pe mânzul unei măgărițe”, spune profetul (ibidem). El se manifestă călărind animalul oamenilor obișnuiți, al săracului, în contrast cu carele de război ale armatelor celor puternici de pe pământ. Mai mult, este un rege care face să dispară aceste care, va rupe arcul de război, va vesti pacea tuturor popoarelor (cf. v. 10).

Dar cine este acest rege despre care vorbește profetul Zaharia? Să mergem pentru un moment la Betleem și să reascultăm ceea ce Îngerul le spune păstorilor care vegheau noaptea făcând de pază la propria turmă. Îngerul vestește o bucurie care va fi pentru tot poporul, legată de un semn sărac: un prunc înfășat, culcat într-o iesle (cf. Lc 2,8-12). Și mulțimea cerească exclamă „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu, și pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubește!” (v. 14), oamenilor de bunăvoință. Nașterea acelui prunc, care este Isus, aduce o veste de pace pentru toată lumea. Dar să mergem și la momentele finale ale vieții lui Cristos, atunci când El intră în Ierusalim primit de o mulțime în sărbătoare. Vestea profetului Zaharia a venirii unui rege umil și blând a revenit în mintea discipolilor lui Isus îndeosebi după evenimentele pătimirii, morții și învierii, ale Misterului pascal, atunci când a mers din nou cu ochii credinței la acea intrare fericită a Învățătorului în Cetatea Sfântă. El este călare pe o măgăriță, împrumutată (cf. Mt 21,2-7): nu este pe o trăsură bogată, nu este călare pe cal asemenea celor mari. Nu intră în Ierusalim însoțit de o puternică armată cu care și cavaleri. El este un rege sărac, regele celor care sunt săracii lui Dumnezeu. În textul grec apare termenul praeîs, care înseamnă cei blânzi; Isus este regele lui anawim, al celor care au inima liberă de dorința de putere și de bogăție materială, de voința și de căutarea de dominare asupra altuia. Isus este regele celor care au acea libertate interioară care face capabili de a depăși aviditatea, egoismul care există în lume, și știu că Dumnezeu singur este bogăția lor. Isus este rege sărac printre cei săraci, blând printre cei care vor să fie blânzi. În felul acesta El este rege al păcii, grație puterii lui Dumnezeu, care este puterea binelui, puterea iubirii. Este un rege care face să dispară carele și caii din bătălie, care va rupe arcurile de război: un rege care realizează pacea pe Cruce, unind pământul și cerul și făcând o punte fraternă între toți oamenii. Crucea este noul arc de pace, semn și instrument de reconciliere, de iertare, de înțelegere, semn că iubirea este mai puternică decât orice violență și decât orice asuprire, mai puternică decât moartea: răul se învinge cu binele, cu iubirea.

Acesta este noua împărăție a păcii în care Cristos este regele; și este o împărăție care se extinde pe tot pământul. Profetul Zaharia anunță că acest rege blând, pașnic, va stăpâni „de la o mare până la cealaltă și de la râu până la marginile pământului” (Zah 9,10). Împărăția pe care Cristos o inaugurează are dimensiuni universale. Orizontul acestui rege sărac, blând, nu este acela al unui teritoriu, al unui stat, ci sunt marginile lumii; dincolo de orice barieră de rasă, de limbă, de cultură. El creează comuniune, creează unitate. Și unde vedem realizându-se astăzi această veste? În marea rețea a comunităților euharistice care se extinde pe tot pământul reapare luminoasă profeția lui Zaharia. Este un mare mozaic de comunități în care se face prezentă jertfa de iubire a acestui rege blând și pașnic; este marele mozaic care constituie „Împărăția de pace” a lui Isus de la o mare până la cealaltă și până la marginile lumii; este o mulțime de „insule ale păcii”, care iradiază pace. Peste tot, în orice realitate, în orice cultură, de la marile orașe cu palatele lor, până la satele mici cu locuințele umile, de la catedralele impunătoare la micile capele, El vine, se face prezent; și intrând în comuniune cu El și oamenii sunt uniți între ei într-un singur trup, depășind diviziunea, rivalitățile, supărările. Domnul vine în Euharistie pentru a ne scoate din individualismul nostru, din particularismele noastre care îi exclud pe ceilalți, pentru a forma din noi un singur trup, o singură împărăție de pace într-o lume împărțită.

Dar cum putem construi această împărăție de pace al cărei rege este Cristos? Porunca pe care El o lasă Apostolilor săi și, prin intermediul lor, nouă tuturor este: „Așadar, mergeți, și faceți ucenici din toate națiunile… Și iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,19). Asemenea lui Isus, mesagerii de pace ai împărăției sale trebuie să pornească la drum, trebuie să răspundă la invitația lui. Trebuie să meargă, dar nu cu puterea războiului sau cu forța puterii. În textul din Evanghelie pe care l-am ascultat Isus trimite șaptezeci și doi de discipoli în marele seceriș care este lumea, invitându-i să-l roage pe Stăpânul secerișului pentru ca să nu lipsească niciodată lucrători în secerișul său (cf. Lc 10,1-3); dar nu-i trimite cu mijloace puternice, ci „ca pe niște miei în mijlocul lupilor” (v. 3), fără pungă, desagă, nici sandale (cf. v. 4). Sfântul Ioan Gură de Aur, într-una din Omiliile sale, comentează: „Atât timp cât vom fi miei, vom învinge și, chiar dacă vom fi înconjurați de lupi numeroși, vor reuși să-i depășim. Dar dacă vom deveni lupi, vom fi învinși, pentru că vom fi lipsiți de ajutorul păstorului” (Omilia 33, 1: PG 57, 389). Creștinii nu trebuie niciodată să cedeze în fața ispitei de a deveni lupi între lupi; nu cu puterea, cu forța, cu violența se extinde împărăția de pace a lui Cristos, ci cu dăruirea de sine, cu iubirea dusă la extrem, chiar față de dușmani. Isus nu învinge lumea cu forța armelor, ci cu forța Crucii, care este adevărata garanție a victoriei. Și acest lucru are drept consecință pentru cel care vrea să fie discipol al Domnului, trimis al său, faptul de a fi pregătit și pentru pătimire și pentru martiriu, să-și piardă propria viață pentru El, pentru ca în lume să triumfeze binele, iubirea, pacea. Aceasta este condiția pentru a putea spune, intrând în orice realitate: „Pace acestei case” (Lc 10,5).

În fața Bazilicii Sfântul Petru sunt două statui mari ale sfinților Petru și Paul, ușor de identificat: sfântul Petru ține în mână cheile, în schimb sfântul Paul ține în mâini o sabie. Pentru cel care nu cunoaște istoria acestuia din urmă ar putea să creadă că e vorba de un mare conducător care a condus armate impunătoare și cu sabia a supus popoare și națiuni, procurându-și faimă și bogăție cu sângele altuia. În schimb este exact contrariul: sabia pe care o ține în mâini este instrumentul cu care Paul al fost ucis, cu care a îndurat martiriul și și-a vărsat propriul său sânge. Bătălia lui nu a fost aceea a violenței, a războiului, ci aceea a martiriului pentru Cristos. Singura sa armă a fost tocmai vestirea lui „Isus Cristos și pe acesta răstignit” (1Cor 2,2). Predica sa nu s-a bazat „pe discursuri convingătoare ale înțelepciunii omenești, ci în adeverirea Duhului și a puterii” (v. 4). Și-a dedicat viața pentru a duce mesajul de reconciliere și de pace al Evangheliei, oferind orice energie a sa pentru a-l face să răsune până la marginile pământului. Și aceasta a fost forța sa: nu a căutat o viață liniștită, comodă, departe de dificultăți, de contrarietăți, ci s-a consumat pentru Evanghelie, s-a dăruit în întregime pe sine însuși fără rezerve și astfel a devenit marele mesager al păcii și al reconcilierii lui Cristos. Sabia pe care sfântul Paul o ține în mâini amintește și de puterea adevărului, care adesea poate să rănească, poate face rău; Apostolul a rămas fidel până la capăt față de acest adevăr, l-a slujit, a suferit pentru el, și-a oferit viața sa pentru el. Tot această logică este valabilă și pentru noi, dacă vrem să fim purtători ai împărăției de pace vestită de profetul Zaharia și realizată de Cristos: trebuie să fim dispuși să plătim personal, să suferim personal neînțelegerea, refuzul, persecuția. Nu sabia cuceritorului construiește pacea, ci sabia celui suferind, a celui care știe să-și dăruiască propria viață.

Iubiți frați și surori, creștini fiind vrem să invocăm de la Dumnezeu darul păcii, vrem să-l rugăm să ne facă instrumente ale păcii sale într-o lume încă sfâșiată de ură, de diviziuni, de egoisme, de războaie, vrem să-i cerem ca întâlnirea de mâine de la Assisi să favorizeze dialogul dintre persoane de apartenență religioasă diferită și să aducă o rază de lumină capabilă să lumineze mintea și inima tuturor oamenilor, pentru ca supărarea să cedeze locul iertării, diviziune reconcilierii, ura iubirii, violența blândeții și în lume să domnească pacea. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 26.10.2011
Publicarea pe acest sit: 26.10.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns